România şi teoria „ţapului ispăşitor“

Pharmakos (de la grecescul φαρμακός, „cel care este ucis pentru greşeala altuia“) semnifică victima expiatorie într-un ritual de purificare în Grecia antică. În epoca clasică, termenul a ajuns să însemne, în greacă, „răufăcător“.

Pentru a combate o calamitate sau de a alunga o forţă malefică sau ameninţătoare, era luată o persoană, adesea îmbrăcată în veşminte rituale sacre, sau un animal, pentru a fi dus într-o procesiune în afara limitelor cetăţii şi, uneori, ucis (sursa Wikipedia). Obiceiul vine dintr-o tradiţie mai veche, cea iudaică, unde există „berbecul lui Azazel”, un animal de sacrificiu ritual care purta simbolic păcatele Israelului. În Atena lumii antice exista un grup de oameni extrem de săraci sau criminali, vagabonzi, infirmi, întreţinuţi pe banii cetăţii şi care, în caz de calamitate reală sau posibilă, era ales unul în chip de pharmakos şi sacrificat public prin lapidare, în cadrul unei ceremonii expiatorii.

Un obicei care a fost rapid transferat în zona politicului, cu rezultate dintre cele mai satisfăcătoare. Iar scopul este identic: transferarea asupra unui actor oarecare (fie el un personaj real sau unul colectiv, la nivel de comunitate sau ţară) a uneia dintre problemele de tip ameninţare reală cu care se confruntă restul societăţii sau, mai nou, grupul de societăţi reunite într-o formulă structurată de alianţă politică, economică sau chiar militară. Iar raţionamentul de bază al funcţionării mecanismului este şi el identic cu cel al lumii antice: societatea în sine nu trebuie şi nu poate accepta să, poarte e sentimentul unei vini colective sau că ar trebui să facă faţă, în bloc, la un eveniment grav aflat în pregătire sau anunţat ca proxim.

Şi atunci, din colectivitatea respectivă (sau din ansamblul de colectivităţi) este ales un membru cu caracteristici cât mai excentrice în raport cu media social-acceptată, cel care poate fi sacrificat fără mari probleme de conştiinţă, ba chiar cu convingerea că, astfel, s-a făcut un lucru bun şi folositor mersului normal al societăţii.

De ani şi ani de zile, poate fără să ne dăm seama, cu o clasă de lideri politici mereu concentraţi doar pe bătălia internă pentru atât de vremelnicele scaune ale puterii, ne-am făcut sau poate chiar n-am vrut să observăm, din reflex de auto-apărare, cum ţările din estul Europei sunt folosite, rând pe rând, în clădirea unei imagini de „jucător excentric” ale cărui mentalităţi, comportamente, tradiţii şi capacitate de integrare sunt o problemă în raport cu ceea ce este considerat spaţiul de ţări din „nucleul dur” european. O discuţie care, de fiecare dată când apărea, era taxată imediat drept incorectitudine politică majoră, explicându-se, pe un ton de siguranţă absolută şi uşoară milă (cea rezervată subdezvoltaţilor din lumea a treia) că, dimpotrivă, toţi suntem egali în Europa Unită şi trataţi ca atare.

Numai că, în paralel, au existat foarte reale şi profesionist realizate campanii de conturare a „ţapului ispăşitor”. Chiar dacă, ulterior, s-au dovedit hiperbole uriaşe propagandistice, imaginile respective au rămas şi au creat termeni de referinţă. Amintiţi-vă de imaginea intrată în istorie privind invazia Europei de către „instalatorul polonez” sau a Marii Britanii de hoardele de hămesiţi din România şi Bulgaria, teme recurente în campania pro-Brexit. Ţări din centrul şi estul Europei au fost acuzate că încalcă normele minimale ale statului de drept, existând, într-un moment sau altul, probleme majore în relaţiile cu Polonia, Ungaria sau România.

Noi şi bulgarii am acceptat fără ezitare condiţia ruşinoasă de a fi, de la început, supuşi unui proces unic la nivel de UE, trist-celebrul Mecanism de cooperare şi verificare, ceea ce transmitea clar că, oricum, era clar că eram altfel decât toţi ceilalţi şi aşa am rămas la 10 ani de la aderare... Am acceptat, cu capul în pământ, să fim ţara exotică care, una după alta, a cumulat imaginile de excepţie ale unei lumi de tragedii sociale: ţara unde se face comerţ cu copii orfani, ţara sursă pentru migraţia în masă a cerşetorilor care umplu oraşele occidentale, a spărgătorilor de locuinţe sau de bancomate, a domnişoarelor folosite pe scară largă de reţelele de de prostituţie controlate, mai nou, de proxeneţi români care-şi extind imperiul în multe ţări occidentale etc.

Sigur că există elemente reale în toată această construcţie negativă de ţară. Sigur că am ajut să se dezvolte cu tot ce am ştiut mai bine, în condiţiile falimentului acţiunilor instituţiilor statului care ar fi trebuit să răspundă de jugularea acestor fenomene.

Dar asta e o altă istorie. Ceea ce cred că este acum relevant este apariţia posibilităţii ca România să fie folosită drept exemplu şi, eventual, drept pharmakos în formularea noilor ecuaţii de putere în reconstrucţia Noii Europe. Şi asta deoarece, dacă e să se nască într-adevăr o Europă a cercurilor concentrice, ea va trebui argumentată din punct de vedere politic. Şi exact asta s-a şi început aum.

Iar discursul face să revină tema principală a discuţiilor subterane (poate discrete dar foarte intense) de la Bruxelles, aduse acum la lumina zilei în negocieri: vorbim, se spune din ce în ce mai des, despre o „diferenţiere naturală” de ţări, în primul rând datorită mentalităţilor şi tradiţiilor lor specifice care le fac să avanseze diferit şi, totdată, pun în prim planul agendei publice preocupări şi priorităţi care diferă fundamental între centrul de putere al Europei şi periferia sa estică.

Uite doar un exemplu, mi s-a spus ieri la o foarte lungă discuţie cu unii dintre cei care negociază formula finală a documentul ce va fi prezentat la Roma pe 25 martie: pentru noi, chestiunea esenţială este de a grupa un prim cerc pe baza capacităţii lor reale de a dezvolta în comun, interconectat, cele 10 priorităţi europene definite în „programul Juncker”. În cazul estului, altele sunt problemele prioritare şi toate nu ţin de priorităţile astea de dezvoltare ci de rezolvarea unor situaţii apărute în funcţionarea statului de drept. În România, aveţi corupţia, nu-i aşa ?

Sigur că, acum, în ultimul ceas, liderii politici din Europa centrală şi de est, simţind iminenţa primejdiei de izolare, au reacţionat respingând ideea unei Europe cu mai multe viteze. Este însă şi suficient?

Poate acesta este momentul să vorbim despre proiectele noastre de interconexiune cu programele europene strategice. Şi nu numai să vorbim, ci să le dăm garanţia unei proprii viziuni consolidate de ţară în care acestea să fie definite ca prioritate absolută de dezvoltare.

Noua Europă are într-adevăr la bază un proiect ideologic, dar este unul total trans-partinic, fiind vorba, în disperare de cauză, de ideologia economică a supravieţuirii. Nimeni nu spune că asta se va face pe bază de milostenie sau sentimente creştineşti pentru cel sau cei aflaţi în suferinţă. Şi nici că va fi un fel de cooperativă europeană de ajutor reciproc. Singurul criteriu va fi capacitatea nu estimată, ci demonstrată cu argumente faptice, a fiecărei ţări în parte de a lua parte la la ceea ce vor fi proiectele strategice comune. Acestea sunt faimoasele 10 priorităţi despre care e vorba şi pe ele se centrează întreaga discuţie. Vedeţi în ce măsură sunt ele şi cele asumate şi posibil realizate de România politicienilor 2017.

Seamănă sau nu?

În funcţie de răspuns, ne putem imagina situarea noastră eventuală pe unul dintre cercurile concentrice ”„n funcţie de dorinţă, capacitate şi viziune”.

Cine va fi acea sau acele ţări „pharmakos” pentru a se argumenta cât mai corect nevoia de Europă cu geometrie variabilă? Câţi vor fi pe fiecare cerc, câte ţări vor asuma proiecte comune strategice?