A fost cea mai umilitoare înfrângere din istorie suferită de un prim-ministru britanic în Parlament: 202 voturi în favoarea sa şi 432 împotrivă, între care 118 conservatori din cei 317 câţi numără tabăra guvernamentală. De acum, Theresa May se confruntă cu o moţiune de cenzură iniţiată de opoziţia laburistă. Culmea e că premierul are şanse să rămână în funcţie, ecuaţia parlamentară fiindu-i favorabilă după anunţul unioniştilor irlandezi şi al adepţilor unui Brexit dur că vor susţine guvernul. În configuraţia actuală este aproape imposibil, de altfel, de alcătuit o nouă majoritate, ceea ce ar însemna noi alegeri anticipate, după cele din 2017. O asemenea ipoteză nu ar clarifica, însă, incertitudinea ce planează asupra deznodământului acestui divorţ. „Parlamentul britanic este incapabil să accepte Europa, dar e incapabil, totodată, să o părăsească, oferind spectacolul unei ţări pierdute şi în derivă“, deplânge The Guardian situaţia.

În acest context, preşedintele Comisiei Europene a cerut Regatului Unit să-şi clarifice intenţiile cât mai repede, avertizând că „termenul e aproape să expire“. Iar preşedintele Consiliului European a marşat: „Dacă un acord e imposibil şi dacă nimeni nu vrea (Brexit) fără acord, atunci cine va avea, în cele din urmă, curajul să spună care este singura soluţie pozitivă?“, a declarat Donald Tusk imediat după rezultatul votului din Camera Comunelor. Unii observatori au văzut aici nu o întrebare retorică, ci, mai degrabă, o sugestie că singura soluţie de ieşire din impas ar fi stoparea procesului Brexit.

Europenii sunt reduşi, de fapt, la condiţia de spectatori ai bătăliei politice interne de la Londra. Bruxelles-ul şi-a terminat treaba o dată cu semnarea Acordului de retragere, la 14 noiembrie 2018. Mai mult, a anunţat că nu va mai negocia nimic în plus. Nici nu ar mai fi timp până la 29 martie, data prevăzută pentru ieşirea britanicilor din Uniunea Europeană. Dar modificarea negociată a acordului a fost unul din argumentele pentru votul de ieri din Parlament.

Trei variante posibile

Soluţia rămâne în mâna britanicilor: fie optează pentru un Brexit fără acord, fie renunţă pur şi simplu la părăsirea UE, fie cer amânarea datei de ieşire din Uniune.

Pentru prima variantă, care constituie cel mai rău scenariu, Comisia Europeană a făcut public, la 19 decembrie anul trecut, un plan de contingenţă, menit să atenueze perturbările în caz de non-acord, cu accent pe drepturile cetăţenilor, serviciile financiare, transport şi relaţia vamală.

A doua posibilitate a fost deschisă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care a decis, la 10 decembrie 2018, că Marea Britanie are dreptul să renunţe la ieşirea din UE, fără a avea nevoie de acceptul celorlalte state membre.

În ceea ce priveşte reportarea datei separării, aceasta este o opţiune prevăzută de articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care stipulează, la alineatul 3, că „Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen“. Este de reţinut această condiţie imperativă: unanimitatea voturilor celorlalte 27 de state membre pentru amânarea datei.

Alegeri europarlamentare şi în Marea Britanie?

Ce se întâmplă, însă, dacă Marea Britanie se află încă în UE la data alegerilor europarlamentare de la finalul lunii mai? Fiind stat membru, conform tratatelor, trebuie să participe la scrutinul pentru Parlamentul European. S-ar deschide, însă, o nouă dezbatere privind durata şi locurile mandatului europarlamentarilor britanici, care au fost, parţial, repartizate celorlalte state membre (27 de locuri), iar restul (46) sunt rezervate viitoarelor membre ale UE după aderare. România va avea un europarlamentar în plus în viitoarea legislatură, iar Franţa şi Spania câte cinci. Iar Tratatul de la Lisabona limitează numărul maximal de eurodeputaţi la 751.

„Parlamentul britanic este incapabil să accepte Europa, dar e incapabil, totodată, să o părăsească, oferind spectacolul unei ţări pierdute şi în derivă.“ - The Guardian

De aceea, pentru a evita complicaţiile, mediile diplomatice vehiculează posibilitatea unei amânări a separării după data de 29 martie, dar nu mai târziu de 30 iunie, căci la 1 iulie îşi va începe lucrările Parlamentul European în noua formulă post-alegeri. Care ar fi, însă, rostul şi urmările unei asemenea amânări?

Anti-europenii vor renegocierea Acordului de retragere. Vor accepta May şi mai ales europenii, care au exclus până acum orice concesie? Pro-europenii vor un nou referendum, cu speranţa rămânerii în UE, întrucât sondajele indică o inversare a tendinţei faţă de consultarea din 23 iunie 2016.

„Dacă acordul nu va fi aprobat, ne vom găsi pe un teren necunoscut. Nu cred că cineva ar putea să spună exact ce s-ar putea întâmpla atunci“, avertiza Theresa May înaintea votului. Suntem exact în această incertitudine totală. În care îi revine d-nei May misiunea imposibilă de a găsi o soluţie de deblocare a impasului Brexit.

Peste o săptămână se împlinesc şase ani de la discursul primului-ministru David Cameron prin care anunţa organizarea unui referendum vizând apartenenţa Marii Britanii la UE. Încercarea de a contracara avansul independentiştilor din UKIP prin preluarea iniţiativei s-a transformat în coşmar după votul britanicilor din 2016.

Lamentabil apus al gloriei imperiale, sub povara democraţiei confiscate de populişti. Să fie învăţătură de minte celor care se mai joacă cu focul suveranist prin Europa!