De cate ori mă gândesc la Afganistan mă gândesc şi la invazia rusă din anii 80, mă gândesc şi la Vietnam în anii 60. Îmi aduc aminte de cum au luptat francezii în Algeria în anii 1950 şi portughezii în timpul încercărilor lor zadarnice de a-şi păstra coloniile africane în anii '60 şi '70. De fiecare dată puterea care a intervenit în toate aceste locuri a anunţat că insurgenţa locală a fost definitiv eliminată dar ”jăraticii” aprinşi în societăţile respective au dus la noi conflagraţii şi întotdeauna la instaurarea unor guverne locale. Am sintetizat mai jos cele mai importante lecţii din războiul din Afganistan.

Ele sunt mult mai multe dar atât am considerat ca este suficient pentru a înţelege ce s-a întâmplat sau dacă vreţi cine a câştiga şi cine a pierdut. Este o situaţie care pare similară cu ce de la Saigon dar nu este. În timp ce fostul preşedinte american Richard Nixon nu a avut altă opţiune decât să scoată America din Vietnam, preşedintele Joe Biden a avut loc să manevreze asupra decizie privitoare la Afganistan, totuşi a ales să urmeze calea predecesorilor săi şi să pună capăt prezenţei militare a Americii acolo. O parte din justificarea deciziei de retragere a lui Biden s-a bazat pe afirmaţia sa că „misiunea noastră în Afganistan nu trebuia să fie niciodată despre construirea naţiunii (nation-building)”.

 Dintr-un punct de vedere, afirmaţia preşedintelui este exactă, din altul este înşelătoare. Organizaţiile militare nu sunt echipate sau instruite pentru a se angaja în mod eficient în misiuni centrate pe societatea civilă, cum ar fi încurajarea identităţii naţionale, formarea instituţiilor politice sau instilarea practicilor democratice de responsabilitate. Promovarea stabilităţii este diferită de promovarea democraţiei, iar stabilitatea poate fi de fapt prezentă chiar şi în guvernările nedemocratice. Şi încă un fapt plecarea din Afganistan atât a sovieticilor cît şi a americanilor semănă izbitor. 

Generalul Boris Gromov, Erou al Uniunii Sovietice, pe 15 februarie 1989 (conform versiunii oficiale) a fost ultimul soldat sovietic care a trecut graniţa celor două ţări de-a lungul Podului Prieteniei, deşi trupele sovietice şi unităţile de pază de frontieră erau încă ţinute în captivitate în Dushmans în Afganistan. Pe 31 august 2021 Generalul-maior Chris Donahue a fost ultimul militar american care a părăsit Kabulul, arată Comandamentul Central al SUA, care a postat pe Twitter o fotografie realizată printr-un dispozitiv de vedere pe timp de noapte. Acordul de la Doha a fost descris ca un acord de pace dar în realitate echipa Trump l-a creionat un acord major de retragere. SUA, prin acordul de la Doha, au susţinut că vor pleca cu siguranţă în curând şi au cerut promisiuni talibanilor că nu vor permite organizaţiilor teroriste să acţioneze de pe teritoriul afgan. 

Obiectivele politice ale Coaliţiei nu au fost îndeplinite iar pierderea nu este a Coaliţie ci a poporului afgan al cărui viitor este pus acum sub semnul incertitudinii. America încă de la început nu a avut o strategie clară. Coaliţia condusă de SUA a subestimat în mod constant cantitatea de timp necesară reconstruirii Afganistanului şi a creat obiective de timp şi aşteptări nerealiste care au prioritizat rapid cheltuielile A fost dificil să se stabilească un proces electoral credibil atunci când talibanii au intimidat alegătorii, au împiedicat înregistrarea acestora şi au închis secţiile de votare în ziua alegerilor. În zone îndepărtate, oficialii americani nu au putut convinge niciodată afganii speriaţi să sprijine guvernul de la Kabul.

 După Vietnam, SUA s-au concentrat pe uitarea „a tot ceea ce avea de-a face cu războiul neregulat sau insurgenţa, pentru că aveau de-a face cu modul în care am pierdut un război”, a declarat, generalul american Jack Keane[1]. ”Dar aceasta a fost o greşeală, a spus Keane, şi a fost tot ce a asigurat că viitoarele războaie neregulate, precum cele din Irak şi Afganistan, vor deveni, de asemenea, mlaştini în care ne vom afunda”.

 „Nu poţi cumpăra voinţa de luptă”

Acest comentariu al lui James Clapper, fostul director al serviciilor de informaţii naţionale din Statele Unite, este o remarcă înţeleaptă asupra prăbuşirii recente a guvernului şi armatei afgane. SUA află pentru a doua oară într-o jumătate de secol că voinţa de a lupta depăşeşte pregătirea militară occidentală, superioritatea tehnologică şi banii. Talibanii deţineau voinţa de a lupta şi puţine din calităţile necesare unei victorii. Forţele naţionale de securitate afgane aveau totul, dar nu aveau voinţa de a lupta. În timp ce armata şi poliţia afgană au luptat din greu şi au suferit în jur de 66000 de decese într-o lungă campanie împotriva talibanilor, se pare că forţele de securitate au renunţat la luptă în momentul în care s-au retras câteva mii de militari din forţe terestre americane şi ale NATO dar şi dintre contractorii civili de sprijin.

Generalul în retragere David Petraeus, fost comandant al Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate, a declarat că ”atât anunţarea, cât şi actul de retragere au fost o lovitură psihologică pentru forţele afgane, care a dus la o alegere raţională din partea lor de a opri lupta. Afganii şi-au pierdut dorinţa de a lupta când nu au mai avut sprijinul Occidentului în spate”. Două administraţii republicane şi două administraţii democratice s-au străduit să lupte împotriva corupţiei şi abuzurilor asupra drepturilor omului, chiar în timp ce acceptau o mare parte din ele, în timp ce încercau să alimenteze democraţia şi statul de drept, să construiască o armată afgană puternică şi să menţină pe poziţii active angajaţii americani obosiţi de război. Coaliţia a promovat un guvern central într-o ţară în care timp de secole triburile s-au bucurat de autonomie locală. Programele lor de eradicare a drogurilor au avut în opoziţie pe afganii din ”cetăţile rurale”, care se bazau pe cultivarea macului şi producerea de opiu pentru a supravieţui.

Neajunsurile din domeniul informaţiilor au fost, de asemenea, ponderate, când administraţia preşedintelui SUA Joe Biden a anticipat că va dura câteva luni pentru ca talibanii să intre în Kabul. A durat doar câteva zile. Afganistanul a fost cu siguranţă un candidat sărac pentru un proiect de ”construcţie a unei naţiuni”: corupţia endemică, o tradiţie de suspiciune faţă de străini şi identificarea populară cu tribul şi etnia faţă de orice naţionalitate a făcut ca ţara să fie foarte diferită de Germania şi Japonia, unde construirea naţională (într-adevăr construirea statului) a reuşit după al Doilea Război Mondial. 

Intervenţia militară a SUA în Afganistan şi în Irak a fost iniţial justificată de necesitatea de a demonta ameninţările imediate şi grave ale securităţii provocate de grupările teroriste sponsorizate inclusiv de state totalitare: Al-Qaida şi temerile datorate armelor de distrugere în masă. Cu toate acestea, obiectivele pe termen scurt au fost repede înlocuite de un obiectiv pe termen lung de prevenire a ameninţărilor viitoare din acele ţări, cum ar fi noile grupuri extremiste.

Acest lucru a determinat SUA să conducă o Coaliţie care să ocupe ambele naţiuni şi să încerce să ofere stabilitate şi securitate, astfel încât oamenii din aceste ţări să îşi poată înfiinţa propriile guverne. Poate fi atractiv să ne gândim că promovarea democraţiei în ţările străine ocupate este o cale justificată moral şi eficientă pentru restabilirea securităţii şi stabilităţii, dar reforma politică are mai mult succes atunci când provine din societăţile şi culturile politice locale. În Tunisia, de exemplu, mişcările politice locale au reuşit să-şi transforme guvernul, un succes datorat parţial lipsei de implicare străină(cel puţin cea vizibilă). Istoria intervenţiilor militare în locuri precum Cisiordania şi Gaza, Liban, Somalia şi Irak arată că atunci când liderii locali sunt dependenţi de forţele militare străine pentru a menţine puterea, este greu să construieşti legitimitatea populară, să guvernezi eficient şi să construieşti o identitate naţională comună.

În Afganistan, decenii de superioritate militară occidentală sau sovietică nu au reuşit să dezrădăcineze naraţiunea ideologică a talibanilor cu privire la natura coruptă a liderilor afgani şi a aliaţilor lor şi cea a trădării tradiţiilor şi practicilor islamice. Şi chiar şi atunci când forţele talibanilor/teroriştilor au fost alungate de pe teritoriul vizat, atât grupul Statului Islamic, cât şi Al-Qaida au dezvoltat noi baze şi ”cetăţi de rezistenţă” departe de zonele de luptă. Aceste grupări au oferit o naraţiune ideologică alternativă atrăgătoare în zonele tribale pe unde operau. Să nu uităm că talibani au fost cei care au instaurat ordinea după invazia sovietică din 1989, atunci când au preluat puterea  într-o ţară coruptă până în măduva oasele fapt care le-a adus iniţial suportul populaţiei. 

Lecţia numărul unuDupă 20 de ani de prezenţă în Afganistan Coaliţia nu a reuşit să stabilească nicio structură politică coerentă şi durabilă cu legitimitate populară deşi au avut loc cinci ture de alegeri. Pe baza acestei experienţe şi a experienţelor din alte ţări în alte circumstanţe, nu există niciun motiv să credem că o prezenţă continuă a trupelor militare ar fi schimbat acest lucru.Mişcările politice locale care caută democraţia şi libertăţile civile - în Afganistan sau în altă parte - pot beneficia de sprijinul SUA sau al Uniunii Europene, dar nu de forţa militară a acestora. Forţarea societăţilor la adoptarea practicilor democratice poate duce la instabilitate politică, conflicte şi scăderea siguranţei cetăţenilor.

Lecţia numărul doi: Terorismul, în esenţa sa, este o formă de violenţă cu o anumită simbolistică, dar o formă de violenţă mortală, utilizată pentru a comunica un mesaj politic. Conflictul nu se referă doar la cine controlează ce bucăţi de pământ, ci mai degrabă a cărui naraţiune este cea mai influentă. Afganistanul a fost pierdut nu de armata SUA ci de politicieni occidentali prin măsurile luate în cei 20 de ani de război inclusiv naraţiunea de a crea nation-building într-o ţară cu organizare tribală de ev mediu.

Lecţia numărul treiEliminare grupărilor teroriste şi a liderilor acestora (Osama bin-Laden şi Al-Qaida) este o acţiune de durată dedicat în mare măsură forţelor speciale, acţiune bazată şi pe colecţia de informaţii adunate de serviciile de spionaj. Cert este că societatea Occidentală este mai sigură astăzi decât înainte de 2000

Lecţia numărul patru: Serviciile de informaţi au fost depăşite de rapiditatea evenimentelor iar serviciile pakistaneze au jucat la ”două capete”. SUA au făcut o serie de greşeli cu forţele de securitate afgane, făcându-le mult prea dependente de informaţiile şi echipamentele lor. 

Afganistanul este încă un narco-stat. Deşi, nu se vorbeşte prea mult, finanţele talibanilor sunt intacte. Chiar şi fără ajutor internaţional, se pot sponsoriza foarte uşor. În ceea ce priveşte modul în care lucrurile s-au înrăutăţit atât de repede, a fost datorat strategiei militare a talibanilor. Din 2013, când SUA şi-au oprit operaţiunile de luptă, talibanii au capturat zonele rurale, au preluat controlul asupra zonelor mari şi apoi s-au îndreptat constant către capitalele provinciale. Deci, dacă exista un sat mic care cădea în mâna talibanilor undeva lângă Kandahar sau Helmand, acesta era ignorat în cea mai mare parte de armata SUA/Coaliţie care se concentra asupra capitalelor provinciale. Ignoranţa SUA/Coaliţie cu privire la zonele mari preluate de talibani  a dus la pierderea punctelor de control de pe drumurile principale şi de pe autostrăzi.

În aceste condiţii când armata afgană a dorit sprijin logistic, în special muniţii,  din exterior sau din Kabul, nu au putut obţine întăririle, ceea ce a dus la pierderea moralului şi a zonelor controlate de militarii afgani. Acest efect de domino, în toată ţara, a condus la ceea ce am văzut în ultimele zile din august.  Afganistanul a fost un teritoriu greu de controlat din punct de vedere informativ. Cei care o putea face erau doar pakistanezii. Direct sau indirect, serviciul de informaţii pakistanez ISI a exercitat întotdeauna, de-a lungul celor 20 de ani de război, o influenţă semnificativă asupra luării deciziilor strategice şi a operaţiunilor din teren ale talibanilor.

Ei au o şi mai mare influenţă asupra insurgenţilor din grupare Haqqani. Potrivit atât comandanţilor talibani, cât şi  celor de la Haqqani, ISI controlează cele mai violente unităţi ale insurgenţilor, dintre care unele par să aibă sediul în Pakistan. Comandanţii insurgenţilor au confirmat că ISI sunt chiar reprezentaţi, ca participanţi sau observatori, în consiliul suprem de conducere al talibanilor, cunoscut sub numele de Quetta Shura[2] şi în consiliul de comandă Haqqani.  

Implicarea aparentă a Pakistanului într-un joc dublu la această scară are conotaţii geopolitice majore mai ales acum la preluarea puterii de către talibani. Rolul puternic al ISI şi al unor părţi ale armatei pakistaneze sugerează că progresul în dialogul cu talibanii afgani necesită sprijinul lor. Singura modalitate sigură de a asigura o astfel de cooperare este abordarea cauzelor fundamentale ale insecurităţii pakistaneze, în special a conflictului său latent şi durabil cu India. 

Trebuie să înţelegem că serviciile de informaţii nu sunt ONG-uri oricât ne-am strădui să demonstrăm ineficacitatea acestora privind informaţiile adunate uneori. Agenţiile americane de informaţii şi nu numai ele (în general vorbim de membrii Coaliţiei) s-au pregătit pentru o retragere militară asigurându-se că menţin o anumită capacitate de colectare – care să le permită să perturbe potenţialii ”stagiari” Al Qaeda, să identifice potenţialele comploturi împotriva Occidentului şi să ţintească teroriştii. Armata SUA a explorat modalităţi de a utiliza puterea aeriană din bazele din afara Afganistanului pentru a lovi obiectivele Al Qaeda sau pentru a opera în alt mod în ţară, dacă este necesar.

Acum că talibanii sunt la putere, astfel de eforturi sunt necesare mai mult ca niciodată. Statele Unite desfăşoară deja operaţiuni la distanţă în Somalia, Yemen şi alte ţări cu grupuri jihadiste active. Efectuarea unor astfel de lovituri aeriene în Afganistan ar face mai dificil pentru Al Qaeda şi alte grupuri să organizeze tabere de antrenament pe scară largă, aşa cum făceau înainte de 11 septembrie, şi şi-ar pune în pericol liderii. În cele din urmă, securitatea noastră s-a îmbunătăţit dramatic începând cu 11 septembrie şi există un efort global de informaţii care vizează Al Qaeda, ISIS şi alte mişcări jihadiste. Recruţii potenţiali vor fi mai greu să ajungă în Afganistan şi, dacă ar reuşi, vor arestaţi la întoarcere Pe parcursul unei campanii de două decenii, forţele SUA din Afganistan au colectat date biometrice de la prieteni şi duşmani deopotrivă pentru verificarea identificării, pentru probleme de securitate şi pentru informaţii, utilizând sistemele HIIDE (dispozitivele portabile de identificare a identităţii).

Unele surse anonime afirmă că scopul iniţial al Pentagonului a fost colectarea de date biometrice asupra a 80% din populaţia afgană, deşi nu se ştie dacă s-a realizat acest lucru. Regimul de colectare al datelor biometrice din Afganistan, a început serios în 2006 şi a fost în mare măsură „împachetat” ca o modalitate de identificare şi reţinere mai eficientă a insurgenţilor actuali şi de a descuraja ”insurgenţii aspiranţi”. După înscrierea şi încărcarea datelor biometrice în serverele de date, anonimatul pe care se baza anterior insurgentul a fost eliminat, sporind probabilitatea ca insurgenţii să fie conectaţi la incidente anterioare, cum ar fi atacurile cu dispozitive explozive improvizate (IED), prin amprente digitale sau alte date precum irisul personal. Înscrierea a făcut, de asemenea, mai periculoasă participarea viitoare la activitate a insurgenţilor, acţionând astfel ca un factor de descurajare pentru potenţialii atacatori.

Ca rezultat al acestui program de colectare şi a operaţiunilor bazate pe inteligenţă biometrică insurgenţi au fost mai uşor supravegheaţi. Programul de înscriere biometrică a fost de asemenea utilizat pentru a asigura verificarea identităţii afganilor care cooperează şi colaborează cu forţele SUA şi ale Coaliţiei. Unele din aceste dispozitive au căzut în mâinile talibanilor. Ce vor face cu ele?  Potrivit unui fost oficial american al forţelor speciale, talibanii nu au echipamentele necesare pentru a utiliza datele, dar ISI are, referindu-se la agenţia de spionaj din Pakistan, Serviciul de Informaţii Inter-servicii, despre care se spune că este principalul binefăcător internaţional al talibanilor.

Lecţia numărul cinci: Construcţia unui guvern democratic în cadrul conceptului national-building nu se poate realiza cu forţa armelor. Coaliţia iniţială condusă de SUA care a invadat Afganistanul a avut ca scop eliminarea agenţilor Al-Qaida şi răsturnarea regimului taliban care îi adăpostea. Dincolo de asta, administraţia George W. Bush nu avea prea multe planuri pentru Afganistan şi imediat după intrarea în Afganistan curta aliaţii NATO pentru a face partea din paradigma construire noii naţiunii afgane.

În ianuarie 2003 la o întâlnire de la Pentagon între Secretarul Apărării Donald Rumsfeld şi ministrul canadian al apărării John McCallum, primul a subliniat că reconstrucţia, stabilizarea şi construirea naţiunii în Afganistan - deşi erau foarte necesare - erau sarcini mai potrivite pentru ţări precum Canada şi alte câteva ţări europene, nu pentru Statele Unite. Rumsfeld, ca o vulpe bătrână, avea dreptate dar nu-l asculta nimeni la Casa Albă. Cu toate acestea, deşi operaţiunile SUA din Afganistan nu erau axate pe construirea naţiunii de la început, până în 2019, Washington a cheltuit 87 de miliarde de dolari SUA instruind şi echipând forţele militare şi de poliţie afgane, 24 de miliarde de dolari SUA pentru dezvoltare economică şi 30 de miliarde de dolari SUA pentru programe de reconstrucţie, potrivit New York Times.

Canadienii, germanii, spaniolii, norvegienii  au avut sute de proiecte locale, prin sate, cu construcţii de şcoli, proiecte de canalizare, apă potabilă. Nemţii, danezi si norvegieni au investit milioane de euro în proiecte civile. Poate construirea unei naţiuni în Afganistan a fost destinată, de la început, eşecului, aşa cum a fost şi în Vietnamul de Sud cu jumătate de secol înainte. 

Lecţia numărul şase: lipsa controlului organizaţiilor teroriste a dus la continuarea operaţiunilor militare sub patru preşedinţi. Războiul din Vietnam a fost problema definitorie pentru generaţia lui Biden. Decizia sa de a retrage forţele americane din Afganistan - o retragere fără o planificare minuţioasă pe baza unui Acord care nu a ţinut cont de voinţa şi implicarea guvernului de la Kabul ar putea fi actul definitoriu al preşedinţiei sale. Părea intuitiv în 2001 că remedierea statului Afgan ar trebui să facă parte din răspunsul la evenimentele din 11 septembrie.

Cu toate acestea, reconstrucţia ambiţioasă şi ajutorul umanitar nu au apărut iniţial în „războiul global împotriva terorismului” al preşedintelui George W. Bush. Administraţia sa a pivotat spre invadarea Irakului şi abia în 2006, când revenirea talibanilor în operaţiunile militare din vestul Afganistanului a devenit extrem de vizibilă, în aşa numitele ofensive de primăvară şi de toamnă, Statele Unite au intensificat ajutorul pentru a consolida instituţiile statului afgan şi pentru a combate comerţul cu opiu.

Planul de reconstrucţie al Afganistanului a fost un nou plan Marshall pentru Asia fără a avea pretenţia unei reuşite ca cel european. Preşedintele Barack Obama a făcut, de asemenea, investiţii mari în societatea militară şi civilă a Afganistanului. Şi totuşi amploarea crescândă a asistenţei occidentale a exacerbat corupţia, subminând credibilitatea guvernului de la Kabul. În momentul în care Joe Biden a ajuns la Casa Albă, realizarea autosuficienţei afgane părea probabil să necesite încă mulţi ani, dacă mai era oare posibilă?.

Construirea naţiunii în Afganistan „nu a avut niciodată un sens pentru mine”, a declarat Biden pentru ABC News, explicând de ce, în aprilie, a anunţat retragerea tuturor trupelor americane din ţară. Decizia sa a precipitat preluarea de către talibani a oraşelor afgane, care a culminat cu reîntoarcerea stindardelor lor albe deasupra Kabulului. Decizia lui Biden de a se retrage „nu se referă doar la Afganistan”, a spus el „Este vorba despre încheierea unei ere de operaţiuni militare majore pentru refacerea altor ţări”.

Lecţia numărul şapteAfganistanul a dispărut de un deceniu din politica americană. Afirmaţia că America se arată a fi un aliat nestatornic, permiţând guvernului afgan să cadă, este suprasolicitată, având în vedere durata, amploarea şi cheltuielile desfăşurării americane. Regimul defunct din Kabul nu era un aliat în felul în care sunt Germania sau Japonia. Era mult mai slab, mai corupt şi complet dependent de America pentru supravieţuirea sa.

 Mişcarea de retragere a trupelor făcută de Biden are logică, mai ales dacă credeţi că singura soluţie pe termen lung la instabilitate în Afganistan este un acord de pace intra-afgan. Afganistanul este în război civil din 1978 cu 14-15 luni înaintea intrării trupelor sovietice. SUA a intrat în decembrie 2001 într-o ţară în război civil cu un guvern taliban la Kabul şi cu o opoziţie a Alianţei Nordului condusă de Massoud.  Problema este că talibanii par într-o dispoziţie belicoasă după atâţia ani de luptă de gherilă cu militarii Coaliţie. 

Retragerea SUA ar putea fi opţiunea cea mai puţin proastă, dar subliniază lipsa de sens a unui război[3]continuat peste momentul obţinerii unei victorii necesare de parcurs.  În SUA, Afganistanul dispăruse în mare măsură ca o problemă politică. Americanii nu au votat la alegerile prezidenţiale din 2016 sau la cele din 2020 având în vedere Afganistanul şi nu au ieşit pe stradă pentru a protesta împotriva politicii SUA acolo. După 20 de ani, SUA au atins un nivel de implicare limitată, proporţional cu miza.  Prezenţa sa nu aducea o victorie militară sau o pace, dar evita colapsul unui guvern care, oricât de imperfect ar fi fost, era de preferat alternativei care preia puterea acum.

Uneori, ceea ce contează în politica externă nu este ceea ce poţi realiza, ci ceea ce poţi evita. Afganistanul a fost un astfel de caz.

Liderii europeni nu ar trebui să fie surprinşi de ieşirea SUA din Afganistan, dar acum trebuie să recunoască faptul că acţiunile americane sunt circumscrise ”realpolitikului”, chiar şi după încheierea preşedinţiei lui Donald Trump.

Lecţia numărul opt: Imposibilitatea creări unei armate naţional pe fondul ignorării condiţiilor culturale afgane. Cert este că armata afgană a încorporat dependenţa de americani în propria structura militară. International Crisis Group, descriind strategia SUA a spus: „că eforturile SUA au ignorat prea frecvent faptele de pe teren, au subestimat influenţa unor puternici lorzi ai războiului din diverse regiuni şi nu au reuşit să ia în considerare suficient de mult vasta corupţie şi prăbuşire a moralului printre rangurile militare, precum şi deficienţele în conducerea şi comanda afgană”. Luptători talibani erau: fermi dedicaţi, cu zel şi motivaţi. Strategic, talibanii, în timp ce încercau să se regrupeze, şi-au concentrat numeroase operaţiuni în nordul Afganistanului, împiedicând reapariţia aşa-numitei Alianţe de Nord - miliţii care au ajutat iniţial la înfrângerea talibanilor. Talibanii au continuat să se întărească chiar şi în timpul unui val masiv şi temporar de creştere a numărului trupelor comandat de preşedintele Obama. ”Armata SUA a făcut o greşeală majoră încercând să creeze o armată afgană care să reproducă standardele SUA, ceea ce nu avea prea mult sens în Afganistan”, a spus James Stavridis[4], fost comandant aliat suprem al NATO.

Lecţia numărul nouă: Corupţia şi „lipsa conducerii”- Nivelurile de corupţie din armata şi guvernul afgan au fost ceva cu care oficialii americani nu s-au împăcat niciodată. Administraţia Biden a afirmat în repetate rânduri că armata afgană era o forţă de luptă de 300000 de militari, minimalizând mereu forţa talibanilor. Dar ştatul de plată al armatei şi al poliţiei afgane conţinea mii de soldaţi „fantomă”, luptători care nu existau, dar erau înscrişi astfel încât oficialii să poată ”fugi” cu plăţile lor. Un câine de pază al guvernului, Inspectorul General Special pentru Reconstrucţia Afganistanului sau SIGAR, a constatat în ultimii ani o diferenţă între nivelurile de înregistrate şi cele reale de zeci de mii de persoane. În provinciile din sudul pro-taliban50% până la 70% din funcţiile de poliţie au fost ocupate de oameni care nu existau, a constatat agenţia. Corupţia pe scară largă a servit, de asemenea, pentru a demoraliza forţele de luptă afgane, care din multe puncte de vedere erau relativ profesionale.

Lecţia numărul zece: Implicaţiile pentru Europa ale retragerii din Afganistan.  Sentimentul de catastrofă care atârnă asupra situaţiei din Afganistan nu a făcut decât să se adauge la discuţia de lungă durată privind nevoia Europei de o autonomie strategică mai mare şi de înfiinţare a unei armate proprii. "Trebuie să întărim Europa astfel încât să nu o mai lăsăm pe seama americanilor", a declarat Armin Laschet, care se luptă să-i succeadă cancelarului german Angela Merkel, în timpul unei dezbateri televizate împotriva principalilor săi rivali electorali. Laschet, care este un creştin-democrat de centru ca Merkel, a mai spus la începutul acestei luni că retragerea din Afganistan a fost „cea mai mare dezastru pe care l-a suferit NATO de la înfiinţare”. Pentru ţări precum Germania şi Marea Britanie, care au investit puternic în Afganistan - capital politic, trupe, fonduri - operaţiunea Afganistan a fost legată de angajamentul lor faţă de NATO şi alianţă. De aceea ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni este o adevărată traumă în Berlin şi Londra. Şi din această cauză autonomia strategica a urcat mai multe locuiri pe agenda de politică europeană. 

Lecţia numărul unsprezecePlecarea din Afganistan semnalează o schimbare a priorităţilor pentru SUA, schimbare care este mai profundă decât personalităţile şi retorica prezidenţială.Nu ar trebui să fie prea surprinzător. Europa a fost piesa centrală a politicii externe a SUA pentru cea mai mare parte a secolului XX şi mai ales în timpul Războiului Rece, dar prăbuşirea comunismului, ascensiunea Chinei şi a Asiei, războaiele post-9/11 şi campaniile antiteroriste au mutat priorităţile SUA în altă parte. Donald Trump a fost primul preşedinte care a articulat în mod deschis aceste idei, iar acum elitele europene se tem că poate aceasta nu a fost doar o aberaţie. Europa trebuie să meargă dincolo de  „ America s-a întors ”şi să purtăm o conversaţie sinceră, între aliaţi, despre ceea ce americanii nu mai vor să facă, condiţie în care europeni trebuie să-şi asume responsabilitatea pe acele probleme.

Lecţia numărul doisprezece: Natura războiul s-a schimbat. Cel mai important este că, după al Doilea Război Mondial, natura războiului s-a schimbat. Am început să vedem mai puţine războaie convenţionale clasice între ţări. În schimb, aproape toate războaiele sunt acum războaie civile, arene complexe de contrainsurgenţă şi terorism. Când puneţi SUA împotriva unei alte ţări în care există o armată care poartă uniforme şi se întâlnesc pe câmpul de luptă, SUA câştigă de obicei aceste tipuri de războaie - cum ar fi războiul din Golful din ‘91. Dar în războaie civile complexe, Statele Unite au avut probleme. Aşadar, natura războiului s-a schimbat chiar în momentul în care Statele Unite au devenit o putere mondială. Statele Unite sunt atât de puternice încât tind să se implice în războaie literalmente în partea îndepărtată a lumii, în locuri precum Irakul şi Afganistanul. Când spun că ca planificatorii/politicienii nu ştiu nimic despre aceste ţări, nu folosesc hiperbola. Când SUA a intervenit în Afganistan în 2001, Pentagonul nici măcar nu avea hărţi ale terenului. Donald Rumsfeld a scris în memoriile sale (”Known and Unknown: A Memoir”) că SUA se baza pe vechile hărţi ale Imperiului Britanic referitoarea  la Afganistan. Când SUA au intervenit în Irak, nu a înţeles cu adevărat complexitatea conflictului local, a identităţilor etnice sau a religiei. După relatările din teren în 2006, la apogeul războiului din Irak, erau o mie de americani în Ambasada SUA la Bagdad, dintre care doar şase vorbeau limba arabă. Acest tip de ignoranţă este mortal în conflictele externe complexe.

În loc de concluzie:

Una dintre marile tragedii ale războiului din Afganistan este că Statele Unite ar fi putut obţine un rezultat mult mai bun în 2002 prin negocierea unui acord cu talibanii. Trebuie să devoalăm şi lucruri care nu au fost spuse până astăzi dar care au fost scrise în memoriile liderilor de atunci. În 2002, talibanii au spus Statelor Unite că au pierdut şi au cerut un loc în noul Afganistan, fiind dispuşi să evolueze într-un partid politic. Administraţia Bush nici măcar nu a luat-o în considerare solicitarea, deoarece la vremea respectivă al-Qaeda şi talibanii erau strâns uniţi în ”găleata cu băieţi răi”, răufăcători, aproape nazişti. Aşa că lideri de la Washington nu au fost dispuşi să facă niciun un fel de ”afacere” cu ei.

Dacă exista mai mult pragmatism şi înţelegere cu privire la modul în care urma să se desfăşoare războiul şi exista o previziune a evenimentelor care evident să arate că nu va fi o victorie uşoară (urmărind lecţiile istoriei), atunci poate că s-ar fi putut încheia o înţelegere şi, de departe, cu costuri mai mici pentru America şi pentru Afganistan. S-ar fi putut ajunge nu la o soluţie perfectă, nimic asemănător democraţiei occidentale, ci ceva ce poporul afgan ar fi putut construi. Afganistanul este un cumul de minorităţi profund tradiţionaliste care au o lipsă acută de încredere în străini. Se conduce după reguli ancestralele sub tutela unui sfat al bătrânilor numit Loya Jirga[5] iar esenţa puterii este descentralizată către fiecare şef de trib. Raportul dintre puterea locală şi cea centrală este redus la minim. Coaliţia nu a luat în considerare această forţă locală pe care a considerat-o drept inamic. A fost o planificare politică lipsită de noţiunile culturale ale mediului afgan din acestă cauza ea a eşuat.

Cei de pe câmpul de luptă sunt rareori ”Căpitanul America” iar noi cei din Coaliţie, ca să folosesc un termen generic, odată ce am câştigat, am ales să pierdem din punct de vedere politic. Pentru propria noastră siguranţă, va trebui să câştigăm din nou!Cum? Vom vedea.

Post Scriptum: Mişcările teroriste din Afganistan

După eliminare conducerii Al-Qaida acesta s-a diluat în ale grupări teroriste râmând elemente de comandă şi la nivelul ei. Locul lăsat liber a fost umplut imediat de alte mişcări teroriste prezente sau nou înfiinţate. În Afganistan acţionează acum ISIS-K fondată în 2015 grupare care a reuşit într-o perioadă scurtă de timp să îşi consolideze puterea în diferite regiuni din Nordul şi Nord-Estul Afganistanului. Aceasta a fost fondată de membri talibani din Pakistan şi Afganistan, alături de Mişcarea Islamică din Uzbekistan[6]

Scopul ISIS-K este de a crea haos şi incertitudine în încercarea de a aduce luptătorii dezamăgiţi din alte grupuri în rândurile lor şi de a pune la îndoială capacitatea oricărui guvern aflat la guvernare de a oferi securitate populaţiei. ISIS-K vede talibanii afgani drept rivalii săi strategici. Acesta îi califică pe talibani afgani drept „naţionalişti spurcaţi” cu ambiţii doar de a forma un guvern limitat la graniţele Afganistanului. Acest lucru contrazice obiectivul mişcării Statului Islamic de a stabili un califat global. Grupul devine tot mai relevant în peisajul Afganistan-Pakistan. 

Reţeaua Haqqani - Reţeaua Haqqani este o componentă oficială, semi-autonomă a talibanilor afgani şi un aliat al Al-Qaida (AQ). A fost fondată de Jalaluddin Haqqani, un comandant islamist antisovietic important care a devenit un oficial taliban proeminent şi, în cele din urmă, un lider cheie în insurgenţa post-2001. Talibanii au confirmat decesul liderului din cauze naturale în septembrie 2018. Actualul lider al grupului este fiul lui Jalaluddin, Sirajuddin Haqqani, care a deţinut şi funcţia de lider adjunct al talibanilor din 2015. Numirea lui Sirajuddin pentru a conduce reţeaua a întărit probabil cooperarea dintre talibani şi AQ. Monitorii ONU descriu Reţeaua Haqqani ca „legătura principală” între talibani şi Al-Qaida. Raportul ONU din aprilie 2021 indică dezacordul între statele membre cu privire la faptul dacă reţeaua Haqqani[7] colaborează tactic cu ISIS- K.  

Grupul Tehrik-e-Taliban Pakistan (TTP) cunoscut şi sub numele de talibani pakistanezi, are „obiective distincte anti-pakistaneze”, conform monitorilor ONU, dar a luptat şi alături talibanii afgani împotriva guvernului afgan din interiorul Afganistanului (unde TTP are mii de luptători). O organizaţie umbrelă pentru o serie de grupuri extremiste din Pakistan care au intrat în conflict cu guvernul pakistanez după 2007, TTP a început să se împrăştie după moartea liderului Hakimullah Mehsud în 2013. În 2014, unii membri ai TTP au promis loialitate faţă de Statul Islamic şi ulterior s-au mutat în estul Afganistanului ca răspuns la operaţiunile armatei pakistaneze care a scos, în mare parte, grupul din refugiile sale sigure din regiune autonomă a Pakistanului FATA.

Presiunea militară continuă (succesorul lui Mehsud a fost ucis de o lovitură a dronelor din SUA în provincia Kunar din Afganistan în 2018) a redus foarte mult activitatea grupului în anii următori. Cu toate acestea, reunificarea dintre TTP cu unele foste grupuri (posibil facilitată de AQ) începând cu 2020 a crescut rândurile grupului. TTP poate beneficia în continuare de preluarea şi eliberarea talibanilor din mişcarea sa prizonieri în închisorile din Afganistan. 

Mişcarea Islamică din Uzbekistan (IMU) desemnată grupare teroristă în 2000, IMU a fost odată un aliat important al Al-Qaida. Formată de uzbeci care au luptat cu forţele islamiste în războiul civil din Tadjikistan din 1992-1997, IMU s-a aliat cu talibanii şi a lansat atacuri în alte state din Asia Centrală. După ce au început operaţiunile militare Americane în zonă în 2001, grupul s-a concentrat în Afganistan şi Pakistan. Forţele IMU operează în nordul Afganistanului. 

Mişcarea Islamică din Turkestanul de Est (ETIM) cunoscută şi sub numele de Partidul Islamic din Turkestan, caută să stabilească un stat islamic independent pentru uiguri, un popor majoritar musulman, vorbitor de turcă în vestul Chinei. În 2002, guvernul SUA a desemnat ETIM drept mişcare teroristă, invocând legăturile grupului cu Al-Qaida. La sfârşitul anului 2020, a eliminat ETIM de pe Lista grupărilor teroriste (la care grupul fusese adăugat în 2002), afirmând că „de mai bine de un deceniu, nu au existat dovezi credibile că ETIM continuă să existe”. 

Monitorii ONU au raportat în iunie 2021 că ETIM are sute de luptători în nord-estul Afganistanului şi o prezenţă mai mare în Idlib, Siria, şi mută luptătorii între cele două zone. ETIM în Afganistan este concentrat asupra Chinei. Contingentul sirian are „o perspectivă globală”, potrivit monitorilor ONU


[1] John M. "Jack" Keane (născut la 1 februarie 1943) este un general american de patru stele pensionat, fost vice-şef de stat major al armatei Statelor Unite şi beneficiar de Medalia prezidenţială a libertăţii. Este analist de securitate naţională, în primul rând pe Fox News şi serveşte ca preşedinte al Institutului pentru Studiul Războiului şi ca preşedinte al AM General.(Wiki)

[2] Quetta Shura sau Consiliul Liderilor (Rabbari Shura) a fost un corp de lideri talibani afgani care s-a format în mai 2002 şi avea sediul în oraşul Quetta, în provincia Balochistan din Pakistan. Shura a fost formată după ce Emiratul Islamic al Afganistanului a fost elominat la sfârşitul anului 2001, conducerea superioară scăpând în Pakistan. 

[3] Când vorbim de războaie vorbim de războaie de necesitate (al doilea război mondial şi Irak 1991), războaie la alegere (Vietnam şi Irak 2003) si acum vorbim de războaie de retragere (Afganistan) - aceasta fiind o clasificare recentă a războaielor făcută de Richard Haass.

[4] „Cred că probabil i-am instruit într-un mod care nu i-a pregătit pentru acest tip de moment în sensul că am încercat să le facem o mini-versiune a noastră”, a spus el pentru MSNBC. „Dependent de informaţiile culese de prin mijloacele specifice, dependent de capacitatea aeriană, nu era aşa cum rezultă forţa necesară pentru a-i învinge pe talibani.”

[5] Loya Jirga este o întâlnire de masă, de obicei, în pregătirea pentru evenimente majore, cum ar fi alegerea unui nou conducător, adoptarea unei constituţii, sau discutarea importante chestiuni politice naţionale sau de urgenţă precum şi a litigiilor în zonele paştune din Afganistan şi Pakistan

[6] De-a lungul timpului, ISIS-K a atras membrii mai multor grupări, iar pericolul manifestat de aceasta s-a materializat în atacuri îndreptate în mare parte împotriva ţintelor din oraşele afgane şi pakistaneze. Nu există date privind întinderea grupării. Potrivit Centrului pentru Studii Strategice şi Internaţionale, în iunie 2021, afirma într-o evaluare faptul că Afganistanul adăpostea la momentul respectiv aproximativ 10.000 de luptători terorişti, atât membri Al-Qaeda, cât şi ai altor grupări teroriste( iar când adăugaţi la acesta numărul de persoane eliberate din închisorile din Kabul, Kandahar şi din baza aeriană Bagram, avem alte câteva mii, numărul total de terorişti crescând cu 25, 30 sau poate chiar 40 la sută)

[7] Reţeaua Haqqani a fost fondată de Jalaluddin Haqqani, un fundamentalist al tribului Zadran, care a luptat pentru facţiunea mujahedină a lui Yunus Khalis împotriva sovieticilor în anii 1980. Jalaluddin Haqqani a murit în 2018, iar fiul său Sirajuddin Haqqani conduce acum grupul. În anii 1980, reţeaua Haqqani era una dintre cele mai favorizate grupări de gherilă antisovietice finanţate de CIA de către Administrarea Reagan. În 2012, Statele Unite au desemnat reţeaua Haqqani drept organizaţie teroristă. În 2015, Pakistanul a interzis, de asemenea, reţeaua Haqqani ca parte a acesteia Planul naţional de acţiune. Familia Haqqani provine din sud-est Afganistan şi aparţine Clanului Mezi al Zadran Tribul paştun. Jalalludin Haqqani a devenit important ca lider militar în timpul ocupaţiei sovietice din Afganistan.Ca Gulbuddin Hekmatyar, Haqqani a avut mai mult succes decât alţi lideri de rezistenţă la stabilirea relaţiilor cu persoane din afară pregătite să sponsorizeze rezistenţa faţă de sovietici, inclusiv CIA, Pakistan's Inteligenţă inter-servicii (ISI), şi donatori privaţi arabi bogaţi din Golful Persic.