Premierul i-a întrebat pe liderii politici pe ce au cheltuit în ultimii zece ani, doar în educaţie, 60 de miliarde de euro? 1) Statele “investesc” resurse, inclusiv financiare, în educaţie, nu “cheltuie”, adică nu “doar consumă”. Un stat investeşte pe termen lung, cu un oarecare randament (profit) şi bănuiesc că premierul este nemulţumit de randamentul investiţiei în educaţia din România. 2) în sistemele de servicii publice ale unui stat mare ca suprafaţă şi ca populaţie, cifrele sunt mari şi judecata nu trebuie să se limiteze la cifrele nominale, ci la valoarea investiţiei realizate pentru fiecare cetăţean.

O investiţie de 6 miliarde de euro pe an înseamnă, pentru fiecare dintre cei aproximativ trei milioane de elevi şi studenţi, o investiţie medie de 2.000 euro pe an[i]. Vă invit să puneţi această valoare în perspectivă cu finanţarea de bază din învăţământul secundar, pe ruta de învăţământ profesional din Elveţia care este de peste 22.000 EUR per an.

Eu citesc nemulţumirea Premierului în cheia întrebării ”CUM?”. Cum investim banii din educaţie? Între două state care susţin aceeaşi valoare a investiţiei pentru fiecare elev, CE face diferenţa de calitate? Cel mai probabil alegerile de politică public.

Populaţia activă din România este în jur de nouă milioane de persoane. Nu mă refer la ”populaţia ocupată”, ci la cei care au vârsta şi posibilitatea de a munci din punct de vedere al sănătăţii şi capacităţii de muncă. Produsul Intern Public al României planificat pentru 2021 este de 1.129,2 miliarde de lei. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre cei activi vom contribui la producerea de avuţie naţională cu 125.466 lei, în medie.

Dacă ar fi să simplificăm, în patruzeci de ani de muncă, fiecare dintre noi producem venituri de aproximativ un milion de euro. Cei aproximativ 24.000 de euro[ii], aferenţi unei perioade de şcolarizare de 12 ani, adică 2,4% din milionul menţionat mai devreme, sunt ”recuperaţi”.

Din cele de mai sus se poate reţine că problemele educaţiei sunt influenţate de: 1) demografie; 2) structura de ocupare a populaţiei; 3) capitalul de sănătate/capacitatea de muncă şi 4) valoarea adăugată mică a muncii. O a cincea influenţă este cea identificată de Banca Mondială – din cei în medie 12 ani de şcolarizare (mai exact 11 ani şi 8 luni), un copil din România merge degeaba la şcoală 3,4 ani (reprezentarea decalajului de învăţare dintre numărul de ani de studiu şi competenţele dobândite).

Recapitulând, în România se nasc prea puţini copii, care merg la şcoală degeaba prea mulţi ani. În termeni de rezultate, unul din cinci copii nu finalizează învăţământul obligatoriu, unul din doi copii nu ia examenul de Bacalaureat, doar unul din patru copii îşi finalizează studiile de licenţă. Toată lumea acuză angajatorii că sunt prea multe salarii minime în economie. Poate că ele reflectă nivelul de calificare, adică valoarea adăugată mică a meseriilor şi profesiilor practicate?

Ce se poate face? Reformă, aşa cum spune şi Premierul. Dar nu cu mintea de-acum. Nu e acesta cadrul sau locul să propun eu vreo listă…

Dacă mă uit însă la reformele din alte state, la care au fost alegerile lor de dezvoltare, eu aş paria prima dată pe ”masa caldă” şi generalizarea acestui proiect la nivel naţional.

1.     Proiectul are maturitatea de a fi scalat prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă. Secretariatul General al Guvernului a realizat, în cadrul unui proiect POCA, analiza de impact pentru programul de ”Şcoală după Şcoală”. Sunt modelate trei scenarii de politică publică. Toate calculele sunt făcute. Lipseşte decizia politică.

2.     Există elemente de sustenabilitate financiară prin transformarea programelor tradiţionale de ”lapte şi corn”, ”fructe în şcoli”, finanţate din Politica Agricolă Comună sau Programul pentru ajutorarea persoanelor defavorizate (POAD). După atâţia ani de ”lapte şi corn”, simultan cu mărirea semnificativă a PIB-ului (sic!), poate primesc şi copiii români altceva de mâncare...

3.     Există experienţă şi capacitate instituţională de investiţii în proiecte standardizate de tipul ”o cantină pentru fiecare UAT”. Se pot fundamenta rapid standarde de cost pentru că s-au construit cantine cu finanţare din proiecte europene şi naţionale.

4.     România se pregăteşte de cel mai mare val de populaţie care iese din muncă, nevoia de sprijin a persoanelor în vârsta din România va exploda de acum în zece ani.

5.     O cantină în comunitate acoperă nevoi de sprijin pentru categorii de persoane diferite. Eu nu cred, pentru zonele vulnerabile, în piaţa liberă. Poate peste 20 de ani. Lucrez în proiecte, ştiu domeniul intervenţiilor în comunităţi vulnerabile, firmele de catering nu se duc  ”la capătul lumii” să livreze zilnic mâncare caldă. Nici nu se prezintă la procedurile de achiziţii. Personal nu mă interesează că o astfel de cantină va asigura servicii pentru nunţi, botezuri şi praznice. Aceasta va fi o sursă de venit care va ajuta la sustenabilitate.

6.     O cantină în comunitate înseamnă locuri de muncă. Ar putea fi un proiect de economie socială al comunităţii, în implementarea UAT sau în diferite tipuri de parteneriat şi ar acoperi intervenţii de la ocupare până la donaţii de alimente din gospodăriile proprii, lecţii de gătit împreună, grădini de legume, economie circulară, adică oportunităţi de a face lucruri bune pentru copiii şi bătrânii din comunităţi.

7.     Proiectul presupune scalarea Programului Naţional pilot pentru masă caldă, introdus în 2016 – şi implementat şi în anul 2021 pentru 150 de unităţi de învăţământ. Între timp a devenit program de ”de acordare a unui suport alimentar” – după cinci ani ştim care sunt limitele de implementare. (Şi pe care ne propunem să îl finanţăm anul acesta, în semestrul II al anului şcolar 2020/2021, din Fondul de rezervă…)

Nu, nu scriu o fişă de reformă şi investiţii. Acest articol este un exerciţiu absolut modest de identificare a argumentelor în favoarea unui astfel de proiect. Dar pot fi încă una dintre vocile care spune că nu putem perpetua MODUL în care facem investiţiile în creşterea capacităţii serviciilor publice. Suntem în momentul providenţial în care nu mai este despre ”Cât” (câţi bani investim în educaţie, specific), ci despre ”CUM”. Cum facem lucrurile diferit, cu aceeaşi bani, plus oportunitatea PNRR, pentru a determina schimbări fundamentale şi sustenabile?

De aceea, pentru România, programul ar trebui să se numească Programul Naţional de Reformă şi Rezilienţă, şi, în interesul copiilor, dar nu numai, ar trebui să înceapă cu masa caldă prin cantine în fiecare comună.

*** (două studii de caz, pe scurt)

În Finlanda bugetul alocat prânzului este în medie de 2,8 euro/elev/zi, un total 532 eur/elev/an şcolar. Această sumă acoperă ingredientele, costurile forţei de muncă, echipamentele de bucătărie (amortizări, mentenanţă, înlocuire) şi alte cheltuieli fixe, fără întreţinerea clădirilor şi taxele pe proprietate. Cantinele sunt ale autorităţilor locale şi deservesc mai multe categorii de beneficiari. În acest cost intră şi gustările celor cuprinşi în programe de sprijin cu participare înainte sau după şcoală.

Mesele şcolare gratuite din Finlanda sunt considerate o investiţie pentru viitor. Scopul este menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii, bunăstării şi învăţării copiilor. Prânzul de la şcoală este utilizat ca instrument pedagogic pentru predarea comportamentelor associate luatului mesei, elementelor de nutriţie şi fixarea obiceiurilor alimentare sănătoase. Este încurajată creşterea consumului de legume, fructe, pâine integrală şi lapte degresat sau cu conţinut scăzut de grăsimi. Una dintre lecţiile de bază este cooperarea dintre elevi, profesori, părinţi şi şi personalul cantinei. Elevii sunt implicaţi în activităţi asociate programului de pregătire şi luare a mesei, majoritatea şcolilor îi invită pe părinţi să vină şi să guste meniul propus. Finlanda susţine cursuri de nutriţie pentru profesori şi programe de educaţie pedagogică pentru personalul din cadrul cantinelor şcolare.

În Franţa, masa de prânz este cea mai importantă masă a zilei. Elevii pot mânca la şcoală sau pot merge acasă în pauza de prânz de două ore. Familiile plătesc, în funcţie de regiune, o parte din costul mesei, de regulă până la 50%. Există ghiduri alimentare aprobate şi revizuite periodic de Ministerul Educaţiei. Sunt servite mese de prânz cu cinci feluri de mâncare, chiar şi pentru preşcolari. Un prânz şcolar în Franţa conţine un aperitiv, o salată, un fel principal, o farfurie cu brânză şi desert.



[i] Cifrele sunt mult simplificate, pentru a fi mai uşor de urmărit, numărul de elevi este în scădere continuu, ca urmare a sporului negativ al populaţiei. Valoarea investiţiei este calculată ca medie, sigur că există diferenţe între niveluri, e.g. între primar şi secundar, sau între profiluri, e.g. între tehnic şi teoretic.

[ii] Investiţia în educaţie este mai mare prin includerea perioadei critice de educaţie timpurie. Şi da, ştiu că la PIB participă şi capitalul financiar, nu doar cel uman