Ce vrem de la liceul din România?

Problema cu ideile despre cum să facem reformă în educație este că, deseori, între idee, studiu, documentare și planul de implementare ajunge să treacă prea mult timp. Și ideea nu devine neapărat depășită, dar sigur nu se mai potrivește realității din teren și, specific pentru marile sisteme sociale, nu se mai potrivește tuturor.

Liceu tehnologic FOTO Arhivă Adevărul

La mine se vede că sunt îndeplinite multe dintre condițiile necesare pentru a ne spijini mai bine copiii și tinerii. Avem o fereastră de câțiva ani să așezăm politicile publice dedicate lor pe baze mai sănătoase. Până vine peste noi furtuna pensionării „decrețeilor”.

România nu mai este cea din perioada în care a început procesul de consultare „România educată”. Dat fiind designul de proces de consultare, care a fost „de jos în sus”, în vreme ce opiniile și propunerile au fost sistematizate și rafinate, societatea s-a modificat.

Demografia și-a jucat rolul de transformator tăcut al comunităților și al rețelei școlare. Numărul de elevi în scădere a impus decizii nemodelate, netestate anterior: ani școlari suplimentari deveniți obligatorii „peste noapte”( plus 3 ani deja); depopularea unor școli și  suprapopularea altora; extinderea ofertei educaționale pentru unitățile de învățământ „cu tradiție”, deși nu aveau tradiție ș.a.

Iar unul dintre efectele cele mai recente este mediul educațional spectaculos transformat în multe dintre liceele tehnologice. Cred că această transformare nu este conștientizată – născute din nimic, ca terenurile noi dintr-o deltă, aceste licee au reprezentat partea „vie” a sistemului de educație. Pornite de la reputația de a avea 3% dintre absolvenți care iau examenul de bacalaureat, pentru ei totul a fost posibil și fiecare efort a generat progres și dezvoltare. Profesorii au descoperit echipe de management și de colegi fără prea multe fițe, punctuali la ore, care predau și își fac treaba. Mulți dintre elevii lor nu au bani de plătit învățare extra și au nevoie, de pildă, de colaborări de muncă ca să își poată asigura ceva resurse, în siguranță. Am avut mai multe semnale, mai ales din orașele mici, acolo unde poate e mai limitată competiția cu „Marele Colegiu Centenar”. Le-a ajutat și proximitatea față de elevi și diversificarea ofertei – părinții vor să aleagă un liceu „decent” mai aproape de casă. O confirmare că acolo se întâmplă ceva bine au fost încercările de a le reduce planurile de școlarizare, mai ales pe ruta teoretică.

Fondul Social European este pe finalul exercițiului financiar multianual nr. 2. Contrar „legendelor”, eu am și cuvinte bune de spus despre perioada 2007 - 2013. Dincolo de problemele din proiectele ministerului, ale inspectoratelor și ale unor organizații, au fost multe șanse de învățare fructificate, practice testate, bune practici documentate. În ultimii ani, cu lecțiile învățate transpuse în modul de abordare a perioadei 2014 - 2020, în ecosistemul din educație și din jurul educației, se simte creșterea nivelului de competențe în zona de proiecte, rezolvare de probleme, identificare de resurse. Observăm impactul pe care îl au în comunitățile lor inspectori „de proiecte” cu multe cereri de finanțare scrise și implementate „pe bune”, mobilități ERASMUS care au deschis școlile și mințile profesorilor și elevilor, proiectul CRED, proiectul ROSE, colaborarea școlilor cu mediul neguvernamental și mediul de afaceri. Se adaugă transformarea administrațiilor publice locale. Și, mai ales, plusul de „cheag” pe care l-a câștigat țara aceasta, furând mai puțin și construind mai strategic. Pentru că și foamea s-a mai potolit. Măcar o parte mică de populație nu mai muncește doar pentru supraviețuire. Și crește presiunea pentru educație de calitate, cât mai aproape de familie.

Pentru unele dintre liceele tehnologice, propunerea recentă de lege a educației este nedreaptă, mai ales prin comparație cu un statut special pentru liceele de pe ruta teoretică. Ce lipsește în lege este setul de principii sau criterii de organizare a rețelei școlare. Și asta are impact mai ales pentru secundarul superior, pentru că e clar că nu mai pot funcționa bine decât câteva licee în fiecare județ. Eu cred că Medgidia merită un liceu bun, cu varietate de rute și că în Constanța e posibil să se închidă un colegiu centenar sau să existe colegii cu sedii în mai multe localități (exemplul este general, am ales Constanța pentru vidul de management coerent din ultimii ani, demonstrat prin scandalurile publice). Propunerea cu „admiterea” pentru „colegiile centenare” este veche și depășită istoric. Este nevoie de reformă în secundarul superior (liceu), nevoia e reală și e corect resimțită, dar nu admiterea și aceeași structură de filiere și specializări este răspunsul. Alianța colegiilor centenare știe foarte bine și exprimă aceasta și în documentele ei strategice. Dar e mai ușor să comunice din iluzia că admiterea le va conserva avantajele existente.

Răspunsul nu este în România Educată pentru că nu avea cum să fie – primele discuții pentru acest ciclu au fost destul de mult centrate pe răspunsul la întrebările:

- Cât durează învățământul obligatoriu?

- Care este rolul liceului în formarea de competențe? În context, cu disputa argumentată între susținătorii unui liceu care să formeze un viitor cetățean bun cunoscător al lumii în care trăiește, capabil să-și gestioneze viața confruntată cu crize repetate versus susținătorii formării mai aplicate (practice) pentru piața muncii de astăzi.

- Cât de mult liberalizăm curriculumul, astfel încât să îi mențină pe elevi pasionați de ceea ce învață, implicați și bine din punct de vedere socio-emoțional?

Au existat răspunsuri atunci dar, între timp, boom!, multe elemente au schimbat jocul: pandemia și experimentarea de noi orare și interacțiuni, decalajul tehnologic, creșterea dualului pentru meserii cu valoare adăugată mare și eșecul dualului pentru meserii prost plătite, adicțiile și deriva familiilor și profesorilor în lucrul cu adolescenții, social-media.

Personal, am tot scris despre secundarul superior – ba chiar am visat ca în legea nouă să existe pentru acest ciclu o formă de autonomie mai mare, pentru că e nevoie de oferte educaționale cât mai potrivite fiecărui tânăr, indiferent unde s-a născut acesta. Oferte care să poată fi accesibile inclusiv din punct de vedere al costurilor financiare de locuire, masă și transport. Cred că exagerăm, ca țară, cu 13 ani de învățământ obligatoriu. Dar, dacă decizia este luată și, în fapt, implementată, hai să răspundem mai bine la întrebarea:

- Cum pot fi 13 ani mai valoroși decât mai nimicul de-acum? Astfel încât să ofere, iată, un randament superior pentru investiția alocată.

Abia răspunsurile la aceste întrebări ne vor descrie „noul liceu” din România, iar răspunsul la întrebarea despre „cum să fie examenul de Bacalaureat?” va veni natural. Pentru că vom măsura ce ne-am propus să învățăm. Dacă nu știm cum arată drumul și cine vrem să fim la destinație, cum putem măsura dacă am ajuns cine ne-am propus?

Note:

1. Și alte țări sunt în procese de transformare a secundarului superior și au cam aceleași întrebări ca și noi. Țările dezvoltate au însă rezolvate alte probleme asociate adolescenței, cum ar fi rigoare în vânzarea de tutun și alcool.

2. Rămân credincioasă convingerii că mai multe minți bine intenționate pot da răspunsuri mai bune.