"Stăpânul alb" face ordine pe Insula Diavolului

Sarkozy a vizitat Guyana Franceză, capătul lumii Uniunii Europene Marginile Uniunii Europene sunt mai departe decât credeţi. Ele se înfundă în pădurea amazoniană, în fosta

Sarkozy a vizitat Guyana Franceză, capătul lumii Uniunii Europene

Marginile Uniunii Europene sunt mai departe decât credeţi. Ele se înfundă în pădurea amazoniană, în fosta colonie-penitenciar a Franţei, de unde a evadat celebrul Papillon.

Uniunea Europeană, prin ţări ce se vor, chipurile, foarte deschise către democraţie şi libertatea naţiunilor, deţine acum, în mileniul trei, şapte regiuni îndepărtate, care nu au nicio legătură cu bătrânul continent. Guyana Franceză, Martinica, Guadalupe, Reunion sunt teritorii ale Franţei, deşi se află tocmai pe continentul sud-american. Insulele Azore şi Madeira sunt considerate arhipelag portughez, iar Insulele Canare, parte din Spania. Aceste teritorii sunt "privilegiate": au reprezentanţi în Parlamentul European, iar moneda lor e "euro". Reunion, dat fiind poziţia geografică, cea mai estică din... Europa, a fost chiar prima care a trecut la utilizarea monedei euro, când primarul din Saint-Denis şi-a cumpărat o pungă de alune! Prin Insulele Azore, UE este fericita posesoare a plantaţiei de ceai din Sao Miguel, unica "made in" Europa.

În plus, UE mai are încă 20 de "ţări şi teritorii peste ocean" care ţin de Franţa, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Danemarca şi Olanda. Aceste 27 de colonii reprezintă pentru vechiul continent "un habitat unic şi diversificat de specii şi ecosisteme", de nelăsat de izbelişte, la cheremul celor care doresc... independenţă.
Conform analiştilor europeni, deţinerea "democratică" a coloniilor, în paralel cu recunoaşterea tânărului stat albanez care se numeşte Kosovo, intră la "strategii alternative" ale UE, strategii care presupun "apropiere de Europa de Est şi <> ", conform titulaturii oficiale. Şi oceane! Cică ar face parte din "diversificarea culturală", portaluri către noi orizonturi.

Cei care nu înţeleg "schepsisul" încadrează aceste strategii la acţiuni de genul "unde dai şi unde crapă". În Kosovo, e adevărat, s-a deschis un "portal", "ceva" a crăpat, dar încă nu se ştie cât de tare va afecta Europa! Însă ce facem noi, democraţii europeni, cu... coloniile?

De ce nu şi-ar declara şi coloniile acestea independenţa? N-ar fi în interesul lor, spun specialiştii! Aici intervine "spaima schimbării climei pe glob", o strategie complementară "luptei globale împotriva terorismului", care ar trebui să delimiteze foarte clar politicile democrate de celelalte. Deci, UE, susţinută de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Lumii (IUCN) şi în colaborare cu Observatorul Naţional privind Efectele Schimbării Climatice (ONERC) din Franţa, a decis că "toate teritoriile UE de peste oceane sunt direct ameninţate, insulele, teritoriile tropicale şi cele polare urmând să sufere schimbări dramatice în următorii ani". Fiind declarate teritorii UE de "importanţă - cheie" pentru schimbarea globală a climei, s-a demarat un program pentru salvarea ecosistemelor atât de importante pentru întreaga omenire! Declararea independenţei acestor colonii deja capătă conotaţii meschine în comparaţie cu scopul profund umanitar al UE, de a le salva pe ele şi restul globului pământesc.

Totuşi! Înainte ca Franţa să recunoască independenţa albanezilor din Kosovo, preşedintele Nicholas Sarkozy a dat o fugă până în Guyana franceză, pe coastele Americii de Sud, între Brazilia şi Surinam, să ia pulsul băştinaşilor din acest ţinut acoperit în proporţie de 95% de păduri tropicale, unde doar căutătorii clandestini de aur se aventurează. Şi sunt între 3.000 şi 8.000 de iubitori de adrenalină din Brazilia şi Surinam, care lucrează individual şi în vreo 500 de mine ilegale, terorizând populaţia locală.

Sarkozy s-a dus în zona considerată "cea mai săracă din Franţa" pentru a ţine discursuri despre măsurile ce le va lua împotriva acestor hoţi din avuţia naţională care otrăvesc mediul prin tehnicile folosite şi mai ales să-i anunţe pe locuitori că se opune, din motive ecologice, exploatării aurului de către o companie canadiană care încerca, ascunzându-se după paravanul unei companii franceze, să instituie un monopol în zonă. A ales ca "platformă" oratorică un sat cu 1.400 de locuitori pierduţi în pădurea amazoniană, de-a lungul râului Canopi.

Ca să ajungă până în sat, Sarkozy, la costum şi la cravată, a luat o... pirogă. Şeful de trib l-a întâmpinat cu onoruri locale, purtând şlapi şi un şorţuleţ roşu. "Le Monde" relata că, în timpul convorbirilor, dinspre partea cealaltă a râului, de la nici 200 de metri, dintr-o aşezare braziliană, se auzeau râsete şi muzică. Acolo era fieful căutătorilor de aur, care nu se arătau deloc impresionaţi de vizita preşedintelui şi nici de ameninţările sale.

Mai târziu, Sarkozy a făcut o vizită şi în fundul... Kourou-lui, unde se află cea mai importantă platformă de lansare spaţială din UE. Acolo a vorbit despre importanţa programului spaţial european. O, Doamne! Că tare îi mai interesau pe "guianezi" mesajele preşedintelui francez, "stăpânul alb", cum obişnuieşte populaţia să-l numească, nu cu vreo admiraţie sau supuşenie!

Fermele-penitenciar de altăda tă au devenit paradis turistic

Aproape toate aceste "teritorii de peste mări" şi ţări au început prin a fi colonii-penitenciare pentru europeni. "Colonia penală" din Guyana Franceză a luat fiinţă în 1852 şi a funcţionat ca atare până în 1951. I se spunea "Insula Diavolului", din cauza tratamentelor inumane la care erau supuşi deţinuţii. În prezent, Guyana Franceză numără 209.000 de locuitori, dintre care 60-70% negri şi creoli - rezultaţi din amestecul "stăpânilor albi" cu sclavele aduse din Africa - 14% europeni - francezi în mare majoritate - şi restul băştinaşi, care nu mai au loc în pădurile tropicale, de teama căutătorilor de aur.

Au fost nenumărate dispute teritoriale între Franţa, Surinam şi Brazilia. În anii '70 au început demonstraţiile pentru eliberare de sub jugul francez. Cele mai importante, care au sfârşit în violenţe, au fost cele din 1996, 1997 şi 2000. Au obţinut o "descentralizare" faţă de Paris şi mai multă autonomie în cadrul... UE.

Statele colonialiste europene au inventat "fermele penale", ca mod de rezolvare a forţei de muncă în teritoriile aflate foarte departe de "casă". Imperiul britanic a avut numeroase astfel de colonii în America de Nord, pe care le-a folosit aprope 150 de ani şi, după revoluţia americană din anii 1780, le-au mutat în Australia, unde au funcţionat 75 de ani. Cele mai cunoscute au fost Insula Norfolk, Van Diemen şi New South Wales. Statul Georgia a fost iniţial o colonie-penitenciar.

Condamnaţii erau aduşi cu linii maritime particulare, "cazaţi" în lagăre şi scoşi la muncă prin licitaţie, la cererea proprietarilor de plantaţii şi ogoare. Autorităţile britanice au înfiinţat colonii-penitenciar şi în India, cele de pe Insulele Andaman şi Hijli fiind renumite pentru atrocităţile comise acolo. Aproape 60.000 de condamnaţi britanici - reprezentând o pătrime din imigranţii britanici din sec. XVIII - au fost trimişi în "fermele" de peste ocean. Mulţi fuseseră condamnaţi pentru infracţiuni mărunte, domestice, dar autorităţile îşi dăduseră mâna pentru a furniza mână ieftină de lucru. Coloniile erau situate în zone neospitaliere, de frontieră, fiind foarte bine păzite şi din care oamenii erau scoşi la muncă prin licitaţie. Regimul era la fel pentru toţi deţinuţii, indiferent de infracţiunile comise şi de numărul de ani de condamnare: mâncare cât mai puţină, bătaie cât mai multă, pedepse umilitoare şi extenuante.

Dreyfus, deţinutul celebru, surclasat de Papillon

Franţa îşi trimitea criminalii la Tropice, cea mai cunoscută "colonie penală" fiind Insula Diavolului, din Guyana Franceză. Între 1852 şi 1939 aici se aduceau deţinuţii de drept comun şi criminalii, iar în coloniile Noua Caledonie şi Melanezia (în Marea Sudului) ajungeau deţinuţii politici, comunarzii, rebelii kabili etc. Înfometarea, pedepsele inumane, malaria şi febra galbenă decimau coloniile de la Tropice. 40% din deţinuţi mureau în primul an de detenţie pe Insula Diavolului. Aici a fost trimis, în 1895, căpitanul Alfred Dreyfus, condamnat pe nedrept pentru trădare. În urma dezvăluirilor din presă şi campaniei pentru eliberarea lui iniţiată de ziarişti, a fost eliberat în 1899, dar era foarte bolnav din cauza condiţiilor mizere din penitenciar. În 1906 a fost reabilitat de către Armată.

Un alt deţinut care a devenit celebru a fost Henri Charriere, care, în romanul autobiografic "Papillon" ("Fluturele"), a arătat atrocităţile care se comiteau în astfel de colonii. Prima dată, el a prezentat volumul ca pe un roman, dar editorul şi-a dat seama că este vorba de întâmplări reale şi l-a convins pe Charriere să recunoască. Acesta fusese condamnat pentru o crimă pe care susţinea că nu a comis-o şi trimis pe Insula Diavolului, în 1931. A petrecut 14 ani de coşmar prin coloniile "tropicale", mânat doar de dorinţa de a evada şi chiar a încercat de câteva ori, sfârşind tot prin "fermele" de care era plin de jur împrejur. O dată chiar a simţit din plin frumuseţea acelor locuri, când s-a ascuns în Guajira, o regiune populată de indieni băştinaşi pescuitori de perle. Şi-a luat neveste două surori, le-a lăsat însărcinate şi a crezut, în sfârşit, că a ajuns din Iad în Paradis. Dar gândul de răzbunare pe cei care îi distruseseră viaţa l-a mânat mai departe.

Şi a nimerit în alte închisori. Până la urmă a ajuns, din nou, în Insula Diavolului, unde a fost condamnat la doi ani de "recluziune", fiind dus pe Insula Saint-Joseph, la 11 kilometri de coasta Guyanei Franceze. O nouă încercare de evadare sfârşeşte prin uciderea informatorului şi încă un an jumătate de "arest solitar". Între timp, regimul pronazist de la Vichy transformă toate condamnările pentru crimă la pedeapsa capitală şi Charriere simulează nebunia, apoi reuşeşte să evadeze din nou, dar nu după mult timp este prins şi închis în Venezuela. Câţiva ani mai târziu este eliberat şi primeşte chiar şi cetăţenie venezueleană.

Astăzi, nu există turist care să se ducă în Guyana Franceză să nu vrea să vadă Insula Diavolului, unde "Papillon" a petrecut cele mai cumplite momente din viaţa sa. Cartea, publicată prima dată în Franţa, în 1969, a fost unul dintre cele mai renumite bestseller din lume. În 2005, un anume Charles Brunier, în vârstă de 103 ani, a ieşit la rampă susţinând că el a fost deţinutul din povestea lui Papillon. Se vede treaba că ce nu te omoară te întăreşte! Brunier n-a fost singurul care a revendicat "titlul" de "adevăratul Papillon". Oricum, nu mai conta dacă Papillon a fost unul sau mai mulţi!

Penitenciarul de pe Insula Diavolului, închis definitiv în 1945, este astăzi vizitat doar de fanii lui Papillon. Micul cimitir de pe insulă demonstrează că Papillon fusese corect când scrisese că deţinuţii morţi nu erau îngropaţi, ci aruncaţi la rechinii care mişună în apele de lângă coastele abrupte. Cimitirul era doar pentru gardieni şi familiile lor, răpuşi, de regulă, de bolile tropicale. Singurele "dovezi" ale trecerii deţinuţilor pe la Insula Diavolului erau capetele celor condamnaţi la moarte, care erau culese de la ghilotină, puse în formol şi trimise la Paris. În rest, hrană pentru rechini.

Singurul deţinut care s-a simţit oarecum privilegiat pe insulă a fost pictorul Francis Lagrange, condamnat, în 1931, la 10 ani pentru falsificare de bilete bancare şi timbre rare. El a pictat pereţii penitenciarului şi ai capelei, adesea cu chipurile deţinuţilor pe post de sfinţi, ca să rămână o mărturie a trecerii lor pe acolo. Talentul lui i-a făcut detenţia mai uşoară, afară de cei doi ani de "recluziune" pe care i-a "umflat" pentru că fusese prins falsificând o bancnotă de 5 franci!

În prezent, din cauză că un oficial chinez a murit înecat în apele din jurul Insulei Diavolului, accesul este interzis, fiind considerat prea periculos. Chinezul voise să vadă locul de unde Charriere evadase, plonjând în apă cu pluta din nuci de cocos, fiind dus în larg de al şaptelea val, cel puternic, pe care îl botezase Lisette. Gurile rele spun că autorităţile franceze nu s-au simţit deloc bine cu publicitatea insulei de genul: "cel mai odios penitenciar francez", "iadul francez al închisorilor" şi altele de genul ăsta, din care cauză au profitat de moartea chinezului şi au interzis zona. Localnicii, pentru 100 de euro, se lasă lesne convinşi să ducă turiştii în partea aproape accesibilă a insulei, pe unde se poate ajunge sus, la închisoare. Numai de acolo se poate obţine un "souvenir", o bucată de lanţ sau de bară ruginită!

Rachete, caimani şi piranha

Peste "drum", se află spaţioportul din Kourou, păzit de Legiunea Franceză. Pe vremuri, Kourou era locul de unde deţinuţii erau repartizaţi la muncă în junglă, care omora cam cinci indivizi pe zi. Astăzi, platforma de lansare este cea mai grozavă afacere care se putea face în regiune. E un du-te-vino de specialişti şi militari, căci marginile junglei ascund multe secrete periculoase, căutătorii de aur mişunând ca la ei acasă. Legiunea nu se aventurează în pădurea amazoniană.

Deocamdată. Însă preşedintele francez, în recenta vizită, a promis că va trimite trupe speciale pentru a-i alunga pe căutătorii de aur. Până atunci, Legiunea se ocupă de paza turiştilor speciali, veniţi să asiste la lansarea vreunui satelit sau rachetă, sejur organizat de agenţia spaţială franceză CNES, care oferă serviciile cele mai bune.

În ultimul timp, în Guyana Franceză s-a iniţiat ecoturismul, vacanţe pentru studiul ecosistemelor diversificate din pădurile tropicale, dar, deocamdată, mai sigure sunt plimbările cu catamaranele de-a lungul râurilor străjuite de păduri impresionante. Singura grijă e ca turistul să nu cadă în apă, să devină ţinta vreunui caiman sau a puzderiei de piranhas, care te pot lăsa la "osul gol" cât ai zice... peşte! Cel mai important obiectiv este cunoaşterea culturii locale, băştinaşe, dând astfel un ajutor pentru populaţia foarte retrasă din Guyana Franceză.

La ei, o plimbare cu piroga costă doar 5 euro şi sunt foarte mulţumiţi că-i câştigă şi pe ăia. În ultima vreme, numărul de turişti a crescut de la câţiva curioşi la 30.000 anual. Pentru europeni ar trebui să constituie o datorie de onoare să cunoască marginile UE. Mai ales că se intră cu paşaport de stat membru al UE, se fac cumpărături în euro şi, datorită sau din cauza căldurii toride, se pot simţi ca acasă. Doar că la Tropice nu se circulă decât după-amiază.

Străzile devin animate, terasele se deschid, vinurile şi cafelele de calitate învigorează turistul toropit, iar plajele răcoroase, unde oricine poate da peste uriaşe broaşte ţestoase, sunt absolut unice în peisajul UE. Doar să accesezi www. tourisme-guyane.com şi poţi vedea capătul continentului.

Un reality-show lansat în Franţa luna aceasta este plasat la vreo 90 de kilometri de capitala Guyanei Franceze, Cayenne. Concurenţii se confruntă cu vietăţi tropicale înfricoşătoare, caimani fioroşi... Nu vă fie frică!
Guyanezii spun că filmările au loc în apropierea unui lanţ de hoteluri. "Totul e un joc"!