Exclusiv Revolta unui specialist în HR la opt luni după ce o angajată a murit la locul de muncă: „Instituțiile sunt luate pe persoană fizică de niște șmecherași”

La 8 luni de la moartea Alexandrei Anghel (27 de ani), în biroul unei firme din București, nimic nu s-a întâmplat. Specialistul HR Doru Șupeală susține că suntem în fața unui fenomen global și trebuie să schimbăm legislația. El critică ITM București că nu a comunicat nimic despre acest caz.

Doru Șupeală a vorbit cu zeci de colegi de-ai Alexandrei. FOTO: Arhivă personală

O tânără de 27 de ani a murit la birou, pe 4 octombrie 2024. Se întâmpla acum opt luni în sediul unei companii din București, în timpul programului, într-un climat de stres, presiune și epuizare psihică constantă.

„Imediat după acest eveniment tragic, a urmat un val de mărturii cutremurătoare de la actuali și foști angajați MDPI: povești despre hărțuire sistemică, burnout, episoade de panică, abuzuri psihologice și un mediu de lucru în care sănătatea mintală era sacrificată zilnic pe altarul <<productivității>>", relatează Hackingwork.ro, blogul specializat în probleme de resurse umane, ai cărui specialiști au vrut să afle ce au făcut instituțiile statului la 8 luni de la tragicul deces.

Specialistul HR Doru Șupeală a încercat timp de 8 luni să afle ce a făcut Inspectoratul Teritorial de Muncă București legat de acest caz, având în vedere că legea obligă instituția să scrie un raport în care să prezinte concluzii și măsuri adoptate în 15 zile de la incident.

In ciuda faptului că a trimis mai multe solicitări pe baza Legii privind liberul acces la informații de interes public către ITM București, în care a cerut să afle ce măsuri a luat instituția, Doru Șupeală nu a obținut niciun răspuns, pe motiv că ancheta este în desfășurare, într-o primă fază, iar apoi i s-a comunicat că nu sunt informații de interes public.

Șupeală a explicat pentru „Adevărul” despre interacțiunea cu ITM și despre cum ar trebui să fie gestionate aceste cazuri într-o piață a muncii mondială afectată grav de burnout.

Legislația e depășită. Cum măsori munca intelectuală?

Adevărul: Ce credeți că ar trebui să se întâmple într-o țară normală la 8 luni după tragica moarte a Alexandrei Anghel - așa cum presupuneți dumneavoastră, pe baza „valului” de mărturii de la actuali și foșt angajați ai MDPI - din cauza burnoutului?

Doru Șupeală: Legislația este depășită. Legislația noastră face norme mai ales în privința muncilor cu caracter fizic, sau industrial, sau de producție. Munca pe care oamenii de la MDPI, și foarte mulți oameni deja în România o fac, este o muncă intelectuală, cu o importantă componentă intelectuală, unde nu poți să măsori cantitativ volumul de muncă. E foarte greu să măsori cât timp îți ia să scrii un articol academic sau să porți corespondență cu oameni care contribuie la publicarea unui articol academic și să redactezi toate review-urile și toate lucrurile astea. E foarte greu, e o muncă intelectuală, la fel cum este în software, la fel acum este în marketing, la fel cum este în copywriting, la fel cum sunt foarte multe profesii. Deci e foarte complicat să mai măsori munca și volumul de muncă, și să normezi munca, și să poți să oferi condiții, cum să spun eu, corecte de lucru oamenilor.

Și atunci Inspecția Teritorială de Muncă, care ar trebui să se asigure că aceste lucruri se întâmplă, se face că nu înțelege.

Cum ar trebui modificată legislația ca să gestioneze și partea asta de muncă intelectuală?

E foarte complicat. Apare tot setul ăsta de suferințe de ordin psihologic, de la anxietate, depresie, până la epuizare, oboseală intelectuală, lipsă de atenție, supra-solicitare atc. Sunt foarte multe tipuri de afecțiuni care iar nu pot fi măsurate în mod clar, matematic. De aceea e nevoie de o legislație care să înțeleagă tipologia acestor noi tipuri de muncă și care să prevadă intervenții ale unor specialiști, că sunt medici, că sunt psihologi, că sun psihiatri, că sunt o mulțime de alte tipuri de specialiști care să poată să evalueze starea fizică și mentală a unui angajat.

Cred că asta este soluția, să existe evaluări constante și servicii de asistență și de evaluare pe care firmele să fie obligate să le aplice, astfel încât să se poată constata într-un mod cât se poate de obiectiv că volumul de muncă care este alocat unor oameni este mult mai mare decât pot ei duce.

Aici apare o chestie de efect de acumulare. Că s-ar putea ca un om care vine proaspăt, de pe băncile școlii, sau vine din concediu, sau e angajat nou și îi dai un oarecare volum de munca, sa-l poată duce fără probleme vreme de, nu știu, 3 luni, 6 luni. Abia după o perioadă el poate înceape să resimtă ca volumul acela de munca este, de fapt, mult prea mare pentru ca obosește, mintea începe sa fie supra-aglomerată.

Noi suntem supra-aglomerați cu informație. Acum 25 de ani primeam între 8 și 15 e-mailuri pe zi, acum primim sute de e-mailuri. Acum 30 de ani, mintea noastră prelucra în timpul unei zile echivalentul informației dintr-un ziar. Astăzi, noi suntem bombardați cu echivalentul de informație a 80 -100 de ziare fără să ne dăm seama.

Stai pe rețele și vezi foarte multe fotografii, foarte multe clipuri video, ai de citit zeci de e-mailuri complexe, trebuie să vorbești simultan cu 2-5-7-10 oameni, mai ești și solicitat în același timp pe platformele de comunicare ale echipei, îți mai vin și mesaje private pe telefon.

Volumul acesta de informații e uriaș și creierul nostru nu a evoluat în ultimii 30 de ani pentru a face față unui asemenea volum de informații. Volumul de informații dintr-o zi este uriaș și creierul nostru nu a evoluat în ultimii ani astfel încât să poată gestiona așa de multă informație. Astfel că orice om care este azi foarte bine și foarte sănătos psihic, mâine sau peste două-trei zile poate să fie dărâmat de un așa mare volum de informație. Noi nu avem instrumente astăzi care să măsoare volumul uriaș de informație care intră și ies din capul unui om.

Atunci, cred eu, trebuie să introducem niște instrumente de evaluare, niște specialiști care să poată să evalueze gradul de epuizare, de încărcare al fiecărui individ, al fiecărui component al echipei și să poată să impună firmei niște măsuri prin care să se reducă volumul de lucru, sau programul de lucru, să i se dea spațiu să-și revină, să i se ofere sprijin într-o tranziție către o nouă stare de sănătate. Asta este ce trebuie să facem.

Atât vreme cât nu există nicio formă de control a acestor firme, nu există nicio formă de evaluare obiectivă a volumului de muncă, ele pot să abuzeze oricând. Pot să-i spună unui om, „trebuie să-mi faci șase articole academice pe lună.” Și aici, trebuie să știm că niciun articol nu e la fel ca altul, e foarte posibil ca la un articol să lucrezi, nu știu, 10 ore, iar la altul să lucrezi 80 de ore. Și articolele au exact aceeași dimensiune, dar munca este foarte diferită de la un articol la altul.

Instrumente de măsurat burnoutul

Instrumentele acestea, comisiile formate din specialiști, le vedeți obligatorii, din oficiu sau se înființează la cerere, atunci când oamenii nemulțumiți vor face o sesizare?

Cred că ar trebui să funcționeze ambele variante. În organizațiile sănătoase există deja o mulțime de programe și aplicații și elemente de asistență care intervin și la care oamenii pot apela atunci când simt că pierd controlul sau își pierd capacitatea de lucru. Deci în organizațiile moderne există această preocupare reală, care presupune și prevenție, și asistență, și sprijin în momentele de dificultate.

Din păcate, aceste organizații sunt foarte puține. Pe de altă parte, trebuie să existe niște instrumente obiective care să fie la dispoziția tuturor angajaților, pentru că felul ăsta de a munci este tot mai diversificat și tot mai amplu. În toate domeniile avem muncă cu o componentă intelectuală tot mai mare, care presupune o uzură. Trebuie să existe niște instrumente obiective pe care instituțiile de control să le poată folosi pentru a asigura o relație decentă, neabuzivă între angajați și angajatori.

Deocamdată, avem ITM-ul care trebuie să facă acest lucru...

Acesta este, într-adevăr, scopul ITM-ului, să se asigure că angajatorii le dau oamenilor condițiile propice de muncă în care ei să-și păstreze sănătatea și să fie recompensați corect pentru munca lor. Acesta este principiul legal conform căruia funcționează instituția, da? Oamenii ăștia n-au nici o preocupare în direcția asta.

Și e foarte adevărat, pot să spună „ne lipsesc instrumentele, n-avem cadrul legislativ”. Dar bun simț pot să ai. Bun simț să te duci să citești recenziile acestui angajator, poți să citești mărturiile pe care oamenii ni le-au trimis și pe care le-am publicat. Poți să te duci în firmă și să faci interviuri cu oamenii, ai dreptul ăsta legal, și să le protejezi identitatea. Poți să faci o mulțime de elemente dacă îți pasă. Poți să faci prin sondaj, discuții cu oamenii. Poți să apelezi la oamenii care știi că au lucrat acolo și au plecat și care pot să-ți dea mărturii despre felul în care sunt tratați. Dacă îți pasă. Chiar dacă n-ai instrumente de măsurare a oboselii sau a epuizării, poți să o măsori subiectiv prin interviuri și poți să îi pui în vedere angajatorului, „vezi că le dai un volum de muncă mult peste capacitatea lor de lucru”. NU poți măsura ca în industrie, unde un om poate sa facă , pe zi, 18 șuruburi. Aici, când e vorba de muncă intelectuală, nu mai poți să măsori atât de precis. Nu-i farmacie.

Cu siguranță e mare nevoie să se actualizeze legea și există niște preocupări la nivelul Uniunii Europene. Știu că Nicu Ștefănuță (vicepreședinte al Parlamentului European din grupul Verzilor-nr) are niște inițiative de reglementare în zona asta de burnout și epuizare. Însă până ele ajung să fie adoptate și după aia transpuse în legislația națională, durează. Dar asta nu înseamnă că instituțiile statului trebuie să-și pună palma în fund și să ne răspundă că „întrebările nu sunt de interes public”.

„Burnoutul e o problemă globală, nici măcar nu e o problemă de țară.

Legea prevede, dacă bine am înțeles, ca în 15 zile, ITM să întocmească un raport.

Bineînțeles, chiar ei mi-au răspuns acest lucru. Se poate vedea în ultimul răspuns pe care mi l-a trimis Bujor Constantin, inspectorul-șef ITM București. El zice acolo: „conform legii, anchetele trebuie să se termine în maxim 15 zile.” Deci el, în ultimul răspuns, ne-a dat niște paragrafe de legi, una după alta, fără vreun sens. Practic el ne-a spus că trebuia să termine raportul în 15 zile, iar după 8 luni nu există o concluzie.

De asemenea, în același răspuns se arată că în raportul întocmit de ITM trebuie să fie precizate măsurile care s-au luat.

Au comunicat că au făcut acțiuni de conștientizare la nivelul ITM-urilor din țară. Și astea sunt bune, sunt utile, dar trebuie luate măsuri în ceea ce privește compania respectivă. Instituția de control poate să ia niște măsuri imediate în momentul în care a venit la fața locului și a constatat situația și apoi, după ce încheie ancheta, mai adaugi și alte măsuri. Eu am întrebat: „ce măsuri ați lua concret?” „Nimic!” Adică, e posibil să fi luat, dar refuză să le comunice.

Și este unul dintre cazurile grave, dar sunt mii, zeci de mii de cazuri, dacă te uiți la comentariile postate de angajați.

Se poate ridica întrebarea „cum demonstrezi că nu vorbim despre o situație particulară, cu un anumit angajat sau cu o anumită firmă”? Și, nefiind o problemă generalizată, nu trebuie schimbată legea.

E o problemă globală, nici măcar nu e o problemă de țară. Burnout-ul este acum pe toate canalele, pe toate drumurile, toată lumea constată că e o problemă globală. Și explicația științifică este, așa cum spuneam, volumul de informație pe care trebuie să-l prelucrăm este mult mai mare decât capacitatea noastră de prelucrare.

Și atenția noastră este atrasă și consumată de foarte mulți factori perturbatori care țin de munca noastră. Adică ți se impune să stai și cu chat-ul deschis, că poate îți cere un coleg o hârtie. Trebuie să citești și mail-ul de 6 ori pe zi. Trebuie și să faci un volum de muncă pe care un șef l-a evaluat că se face în 2 ore, dar de fapt se face în 8 ore. Atunci, trebuie să faci pushback, să reziști în fața șefului tău. Dacă tu nu ai posibilitatea asta și șeful este intolerant și îți zice: „ești leneș, ești puturos, colegii tăi, de ce pot?” Trebuie să-i explici că munca este foarte diferită și foarte greu poți compara. Sunt sute de mii de oameni care se plâng de treaba asta în fiecare zi. E o situație pe care o cunoaștem cu toții. De ce ne facem că nu există?

Cineva trebuie să ia măsuri. Ai o instituție a statului? Punem mâna și lucreaza. Cine i-a împiedicat pe cei de la Inspectoratul Teritorial de Muncă sa definească niste instrumente de control, cine i-a împiedicat sa definească niste procese, proceduri de lucru prin care să verifice gradul de epuizare? Cine îi împiedica sa facă interviuri cu oamenii? Cine îi împiedică să citească recenziile de pe Glassdoor si undelucrăm. Cine îi împiedică să citească mărturiile unor oameni care ne-au scris și pe care noi le-am publicat? Cine îi împiedica să meargă să ia interviuri colegilor fetei care a murit? Cine îi împiedică să facă asta?

Cineva trebuie să vină să spună: „stai un pic că nu mai putem măsura munca oamenilor în șuruburi sau în metri liniari de șanț săpat, că nu e același lucru. Nu e o muncă fizică, este o muncă intelectuală. Munca intelectuală folosește creierul, iar creierul este un instrument despre care știm foarte puține lucruri și care este extrem de sensibil”.

„Instituții luate pe persoană fizică de niște șemecherași”

Soluția care ar fi?

Singura soluție este ca organizațiile, managerii, să înțeleagă chestia asta și să reacționeze constructiv și să poată să prevadă astfel de situații. Și foarte multe organizații decente fac deja treaba asta, însă fiecare după o rețetă proprie și încercând și testând. De multe ori, există cazuri de burnout în organizații care își tratează oamenii foarte cinstit și foarte sănătos. Și acolo se întâmplă și au măsuri de sprijin pentru oamenii ăia și programe de reinserție care sunt foarte bune, dar e o chestie voluntară făcută de firme și o chestie de responsabilitate făcuta de manageri, pentru că își dau seama că oamenii ăia sunt valoroși pentru ei și vor să-i păstreze în stare bună. Sunt multe cazuri, dar nu avem cifre, nu avem instrumente de măsurare, dar este evident că situația asta este răspândită. Adică oamenii confirmă asta, oamenii spun asta. Uită-te la cât de mulți oameni folosesc servicii de terapie. Deci meseria de terapeut în România a explodat. Păi și din cauza asta. Deci terapie, psihologie și servicii auxiliare, servicii, nu știu, de sport, de meditație, de yoga, sunt o mulțime de programe tocmai pentru asta. Tocmai pentru că oamenii au nevoia asta reală de a se păstra într-o stare de sănătate. E evident că se întâmplă lucrul ăsta. Nu știu de ce îl mai punem la îndoială.

Revenind la cazul particular. Care este soluția?

În cazul ăsta, nu e suficient că nu faci nimic, dar mai vii și răspunzi în felul ăsta arogant. Și să știi că nu e singurul ITM București care răspunde astfel. Și ITM Timiș exact la fel face. Adică ei și-au creat acest instrument -lista de documente cu informații de interes public, în care evident că nu apar răspunsurile la întrebările importante. Tu pui niște întrebări foarte specifice legate de un caz și ei se uită la lista aceea și nu îți răspund. Deci și-au creat o metodă de a respinge orice fel de întrebare de interes public. Asta au făcut. Atât de nesimțiți sunt.

Noi am întrebat, de exemplu, la ITM ce măsuri au luat, ce fac în continuare, câte sesizări au primit. La toate întrebările mi s-a răspuns: „nu-i treaba voastră, nu-s de interes public.”

Ce credeți că se întâmplă cu aceste instituții?

Instituțiile acestea sunt luate pe persoană fizică de niște șmecherași care plătesc vamă la partid, că partidul i-a numit. Ei se duc și fac tot felul de controale, pleacă cu portbagajele pline, își angajează neamurile în mod fictiv, au copii, au verișori și pe unde simt că organizațiile sunt în neregulă, fac presiuni de genul ăsta și aia îi angajează fictiv și le dau niște bani sub forma unor salarii pe care cineva le primește fără să se ducă la muncă. Ăsta e un exemplu. Deci sunt forme de obținut bani de pe tot felul de firme, fără să poți să dovedești acest lucru. Asta se întâmplă, asta e realitatea.

„Adevărul” a solicitat un punct de vedere și informații despre această situație la ITM București, însă până la publicarea acestui articol nu am primit niciun răspuns.