Criza din Strâmtoarea Ormuz redesenează harta hidrogenului verde. Cine sunt noii câștigători ai tranziției energetice

Escaladarea tensiunilor din Strâmtoarea Ormuz nu a adus doar scumpirea petrolului și a gazelor naturale, ci accelerează și transformarea pieței globale a hidrogenului verde. În timp ce lumea caută alternative la rutele energetice vulnerabile din Golf, țări precum Maroc, Egipt, India și Australia încearcă să profite de noul context pentru a deveni furnizori strategici de energie și materii prime cu emisii reduse de carbon.

Criza din Strâmtoarea Ormuz redesenează harta hidrogenului verde. Foto NASA

Strâmtoarea Ormuz este de decenii unul dintre cele mai importante puncte strategice ale comerțului mondial cu energie. Aproape o cincime din consumul global de petrol și o parte semnificativă din exporturile de gaze naturale lichefiate și amoniac tranzitează zilnic această rută maritimă.

Escaladarea tensiunilor dintre Iran, Israel și Statele Unite, care a afectat traficul prin strâmtoare, i-a determinat însă pe decidenți și pe investitori să privească dincolo de criza imediată și să reevalueze modul în care va arăta securitatea energetică în următoarele decenii.

Deși efectul imediat al conflictului a fost creșterea prețurilor la combustibilii fosili și o revenire temporară a interesului pentru hidrocarburi, criza a accelerat și investițiile în hidrogenul verde și amoniacul verde, scrie energypress.gr. Evenimentele recente au demonstrat cât de vulnerabile sunt lanțurile globale de aprovizionare atunci când depind de câteva coridoare maritime strategice și au determinat guvernele să caute surse alternative de energie și materii prime.

Hidrogenul verde, tot mai important în tranziția energetică

De mai mulți ani, hidrogenul verde este considerat unul dintre pilonii tranziției energetice. Obținut prin electroliza apei folosind energie regenerabilă, acesta poate înlocui combustibilii fosili în industriile unde electrificarea este dificilă, precum siderurgia, producția de îngrășăminte sau industria chimică.

În practică însă, dezvoltarea sectorului a fost mai lentă decât estimau autoritățile și investitorii. Costurile ridicate de producție, infrastructura insuficientă și lipsa unei cereri stabile au făcut ca numeroase proiecte să fie amânate.

Criza din Strâmtoarea Ormuz schimbă însă această perspectivă.

Printre cele mai afectate sectoare se află industria îngrășămintelor. Aproximativ 23% din comerțul mondial cu amoniac tranzitează această rută maritimă, ceea ce face ca orice perturbare să aibă efecte directe asupra agriculturii mondiale.

Amoniacul este materia primă esențială pentru îngrășămintele pe bază de azot, iar producția sa depinde în prezent, în mare măsură, de gazele naturale. Varianta produsă cu hidrogen verde reduce atât emisiile de carbon, cât și dependența de combustibilii fosili și de rutele comerciale vulnerabile.

În contextul preocupărilor tot mai mari privind securitatea alimentară și energetică, mai multe state încearcă să devină noii furnizori ai acestei industrii.

Maroc, Egipt, India și Australia încearcă să profite de noul context

Marocul a anunțat investiții de peste 32 de miliarde de dolari în dezvoltarea producției de hidrogen verde, cu accent pe amoniac, combustibili industriali și oțel verde. Profitând de resursele sale abundente de energie solară și eoliană și de parteneriatele cu investitori europeni și din statele din Golf, țara își propune să devină unul dintre principalii furnizori ai Europei, evitând în același timp riscurile geopolitice asociate Strâmtorii Ormuz.

Egiptul urmează o strategie similară. Autoritățile dezvoltă, cu sprijinul investițiilor chineze, un important hub pentru hidrogen verde în zona Alexandriei, care ar putea transforma țara într-o poartă de intrare pentru exporturile de îngrășăminte verzi către Europa.

India accelerează, la rândul său, investițiile în producția internă de amoniac verde. După dificultățile întâmpinate în aprovizionarea cu gaze naturale și amoniac din Golf, producătorii indieni încearcă să își reducă dependența de importuri și să limiteze expunerea la viitoare șocuri geopolitice.

Toate aceste evoluții sugerează că îngrășămintele verzi ar putea deveni una dintre primele aplicații comerciale mature ale hidrogenului verde.

Schimbările nu se limitează însă la agricultură.

Blocajele din transportul maritim prin Golf au evidențiat și vulnerabilitatea industriei siderurgice. Tot mai mulți producători analizează posibilitatea relocării unor capacități de producție și a utilizării hidrogenului pentru reducerea directă a minereului de fier, proces care produce apă în loc de dioxid de carbon.

Australia încearcă să valorifice această oportunitate. Unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de minereu de fier dezvoltă proiecte de producție a fierului verde în Australia de Vest, destinate în special piețelor asiatice.

India își extinde, la rândul ei, capacitățile de producție a fierului redus direct și ar putea deveni unul dintre liderii regionali ai oțelului produs cu hidrogen, pe măsură ce costurile energiei regenerabile continuă să scadă.

Aceste investiții sunt stimulate și de introducerea Mecanismului de ajustare la frontieră a emisiilor de carbon (CBAM) al Uniunii Europene, care impune costuri suplimentare pentru importurile de oțel cu amprentă ridicată de carbon și favorizează metodele de producție cu emisii reduse.

Golful nu iese din joc, dar își schimbă strategia

Deși tot mai multe state încearcă să diversifice producția de hidrogen verde în afara Golfului Persic, regiunea își păstrează un rol strategic.

Oman și Emiratele Arabe Unite investesc masiv în infrastructura necesară producției și exportului de hidrogen verde, încercând în același timp să reducă dependența de Strâmtoarea Ormuz.

Portul Duqm din Oman, amplasat în afara strâmtorii, este dezvoltat ca un centru regional pentru exporturile de amoniac verde. În paralel, autoritățile promovează un coridor dedicat transportului hidrogenului lichid către portul Amsterdam, pentru a facilita accesul pe piața europeană.

Emiratele Arabe Unite continuă, la rândul lor, investițiile în producția de metanol și alte substanțe chimice verzi, în timp ce semnează contracte pe termen lung cu importatori internaționali, oferind investitorilor o mai mare predictibilitate într-un context geopolitic volatil.

Strategia investitorilor nu este, așadar, abandonarea Golfului, ci distribuirea riscurilor prin dezvoltarea mai multor coridoare comerciale și a unor noi centre de producție.

Totuși, dezvoltarea economiei hidrogenului verde este departe de a fi lipsită de provocări.

Costurile de producție rămân ridicate, iar amoniacul verde este încă de aproximativ două ori mai scump decât cel obținut din gaze naturale.

În plus, producția la scară industrială necesită cantități foarte mari de energie regenerabilă și apă, ceea ce reprezintă o provocare în regiunile aride din Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

La acestea se adaugă incertitudinile legislative. Regulile europene privind combustibilii regenerabili de origine nebiologică (RFNBO) stabilesc criterii stricte de sustenabilitate pentru hidrogenul importat, însă modificările succesive ale cadrului de reglementare au întârziat numeroase decizii de investiții.

În consecință, multe dintre proiectele anunțate vor avea nevoie de mai mulți ani până la intrarea în exploatare comercială.

Securitatea energetică nu mai înseamnă doar petrol și gaze

Indiferent dacă actualele tensiuni din Strâmtoarea Ormuz se vor dovedi temporare sau vor marca începutul unei reconfigurări de durată a comerțului mondial cu energie, o concluzie pare deja evidentă: securitatea energetică nu mai este definită exclusiv de accesul la petrol și gaze naturale.

Tot mai mult, competitivitatea în economia hidrogenului verde va depinde de capacitatea statelor de a combina resurse regenerabile abundente, stabilitate investițională și rute comerciale sigure.

Criza din Strâmtoarea Ormuz a evidențiat limitele unui sistem energetic concentrat în câteva puncte strategice, dar a creat, în același timp, oportunități importante pentru state precum Maroc, Egipt, India și Australia, care aspiră să devină noii poli ai tranziției energetice globale.