Regizorul László Bocsárdi: „Teatrul trebuie să evite minciuna“

Regizorul László Bocsárdi

Bulgakov 17.PASIUNE În peisajul teatral actual, László Bocsárdi este un clasicist atras de formele noi şi de marile teme universale. În prezent, lucrează la o ambiţioasă punere în scenă a romanului „Maestrul şi Margareta“ de Mihail Bulgakov la Teatrul Naţional Târgu Mureş. Spectacolul se va intitula „Bulgakov 17“.

László Bocsárdi (58 de ani) e un regizor aflat într-o permanentă căutare a adevărului şi a autenticităţii pe scena de teatru. În viziunea acestuia, arta teatrală trebuie să exploreze probleme existenţiale şi să fie conectată la o dimensiune metafizică.  Spectacolul „Bulgakov 17“ de Mihail Bulgakov îl va readuce pe scena Naţionalului târgumureşean pe reputatul actor Sorin Leoveanu, a cărui ultimă apariţie aici a avut loc în 1998, în spectacolul „Eu, când vreau să fluier, fluier“ (regia Theodor-Cristian Popescu), an în care a absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş. O montare celebră cu „Maestrul şi Margareta“ a mai fost în 1980, la Teatrul Mic, în regia Cătălinei Buzoianu, cu Ştefan Iordache, în rol principal. László Bocsárdi propune însă o viziune nouă, despre care şi-a făcut timp să ne povestească într-o pauză de repetiţii. Ne-a mai vorbit despre temele care îl preocupă şi despre ce înseamnă arta pentru el. Când a ajuns în bufetul teatrului, era cufundat în gânduri şi ne-a alocat un sfert de oră pentru interviu. Între timp, s-a destins şi a povestit de trei ori pe-atât. 

Text de Andrei Vornicu

„Weekend Adevărul“: Mulţi oameni cu care am vorbit au declarat că au fost marcaţi de „Maestrul şi Margareta“. Dumneavoastră când aţi citit prima dată romanul lui Bulgakov?

László Bocsárdi: Prin adolescenţă. Nu reţin exact momentul, dar a fost demult de tot.

V-aţi gândit ulterior să adaptaţi romanul pentru scenă sau cum s-a născut acest proiect?

Înainte nu planificasem să fac din el un spectacol, dar când a devenit  important să găsim o temă care să intereseze pe multă lume, mi-a venit în minte acest roman pe care, mă gândeam, îl ştie toată lumea. Mi-am amintit impactul pe care l-am simţit citind cartea şi mi-am zis că dacă aş reuşi să fac un spectacol în care Bulgakov ni se manifestă, nu numai nouă, dar şi spectatorilor, am putea oferi o aventură spirituală deosebită. E o temă semnificativă aici, care cred că are impact cu felul nostru de a trăi: problema credinţei. Noi, ca nişte consumatori bine dresaţi, mai putem oare participa la un joc cum ne propune acest roman, care se joacă cu o subtilitate perversă cu sacralitatea? „Satan apare la Moscova pentru că lucrurile nu mai pot merge aşa cum merg.“, zice Bulgakov. Totul se dusese de râpă.

Oamenii preocupaţi în mod exasperant cu problemele cotidiene, cu „sistemul“, nu mai cred nici în Iisus, nici în Dumnezeu, dar „nici chiar în Satana“. Toţi au reuşit, deci, să-şi „deschidă“ ochii şi să nu mai creadă în „prostii“. Şi aici începe povestea lui Bulgakov şi a noastră.

 În roman tot procesul de ateizare a fost instrumentat politic. În România cum credeţi că intervine ruptura dintre oameni şi divinitate?

 De-asta am abordat acest roman fiindcă, studiindu-i situaţiile, sper să înţeleg mai bine anumite lucruri. De fapt, spectacolul e un fel de laborator în care cercetăm probleme care, pentru mine, şi sper că şi pentru alţii, sunt importante. Desigur, e un drum întortocheat şi lung să ajungem la un text care să aibă legătură cu noi, cu prezentul. Să ajungem la varianta finală a textului cred că este cea mai complicată fază a proiectului şi se va termina doar la premieră sau chiar după. Pornim de la roman, dar nu va fi o adaptare exactă a acestuia. O altă temă în afară de cea a credinţei este cea a creatorului, personajul, care nu are legătură cu  lumea cotidiană, ci trăieşte „chinurile facerii romanului“. Scriitorul, istoric de profesie, în urma unei întâmplări stranii câştigă o importantă sumă de bani astfel încât poate să-şi permită să renunţe la slujbă şi să se dedice în totalitate scrierii romanului visat. El trăieşte în această creaţie şi încearcă să înţeleagă problema personajului principal, a lui Pilat: cum poate să trăiască cu povara gândului că l-a condamnat la moarte pe acel tânăr  nevinovat, simpatic şi neobişnuit de cult numit Iisus? Putem admite că, într-un fel, istoria zbuciumatã a civilizaţiei noastre care curge de atunci este rezultatul  acelei decizii de acum 2000 de ani. Romancierul se recunoaşte în problema principală a romanului, cea a laşităţii. Să ai curajul şi forţa să faci ceea ce-ţi dictează sufletul şi să renunţi la interesul personal, la dorinţa de a te afirma cu orice preţ. În romanul Maestrului, Iisus, înainte să moară, spune că cea mai mare problemă a omenirii e laşitatea.

Din altă ipostază: trăim aşa cum ni se impune, ne luăm în mod gregar după valul ăla mare ca să fim trendy sau avem un sunet în interior care ne spune altminteri şi avem curajul să-l urmăm împotrivindu-ne vremurilor.

Din punct de vedere spectacular la ce mijloace aţi recurs? Mergeţi pe o latură vizuală, pe mişcare sau proiecţii?

Sub aspect vizual, încercăm să construim lumea noastră, imaginea unui mall unde se pot întâmpla tot felul de lucruri. Sunt vitrine unde pot dispărea şi apărea oameni, dar proiecţii nu folosim. Încercăm să sugerăm prin mijloace strict teatrale această lume care pare a fi un film sau un coşmar. Cred că va fi un spectacol destul de  vizual, dar nu va duce lipsă de sunete şi de muzică.

Referitor la film, v-aţi declarat admiraţia faţă de această formă de artă. Aveţi în plan vreun proiect cinematografic?

Aş dori mult să fac film, dar nu să lupt pentru asta (râde). Dacă voi primi o ofertă, îi voi da curs cu mare drag. Deocamdată fac teatru. În vară voi regiza opera Tosca la Teatrul de Vară din Seghedin, la care am fost invitat, deci nu am luptat personal nici pentru asta. Sunt deschis la orice tip de proiect , important e ca să fiu gata să-l abordez în cazul în care îmi apare în drum.

Acum montaţi la Târgu- Mureş, oraşul dumneavoastră natal. Aveţi vreun sentiment legat de acest fapt?

Lucrez în  multe locuri. Tg. Mureş va fi acum unul dintre acestea, nimic special faţă de celelalte. Pe mine mă interesează doar condiţiile din teatru. Am trăit 10 ani la Gheorgheni, acum trăiesc de 23 de ani la Sfântu Gheorghe, dar pentru mine cel mai important lucru a rămas ca locul să-mi permită să fac teatru aşa cum îmi doresc. Nu oraşul în sine mă interesează, ci să am parteneri cu care să mă pot înţelege şi să putem vorbi cât mai nuanţat despre starea de fapt a acestei lumi.

Teatrul românesc contemporan a început să pună tot mai mult accentul pe explorarea relaţiilor interetnice cum ar fi cele între români şi maghiari sau români şi rromi. Ce părere aveţi despre acest fenomen?

Problema asta nu mă interesează. Eu nu cred în proiecte care nu au şi o miză artistică. Miza socială nu cred că este terenul artei. Sigur, se pot folosi mijloacele artistice ale teatrului pentru a face proiecte de acest gen, dar mi se pare  că rezultatele rareori au de a face cu arta. Cred că în artă trebuie să căutăm altceva. Fireşte că aceste teme nu trebuie evitate, dar nu cred că reprezintă în sine scopul de a face un spectacol. Dacă se poate ajunge la o dimensiune artistică de la această temă, e OK. De exemplu, Molière şi Shakespeare au pornit de la probleme sociale foarte concrete, dar acestea erau doar un punct de pornire, nu scopul, şi se ajungea până la urmă la nişte texte metafizice care şi astăzi ne ating datorită acestui lucru. Teatrul nu poate rezolva problemele sociale. Mă ajută să mă înţeleg pe mine şi, dacă reuşesc asta, pot să am cu alţii o relaţie mult mai fină şi mai armonioasă. Dar problema concretă nu se rezolvă pe scenă. 

Că tot vorbeam de artă, o puteţi defini în câteva cuvinte? Ce înseamnă arta pentru dumneavoastră?

Într-o carte care conţine interviuri cu mari regizori ai lumii este ales ca motto următoarea afirmaţie a unui regizor canadian numit Rebert Lepage: „Teatrul este un loc unde, între altele, îi ajutăm pe contemporanii noştri să intre în contact cu zeii. Fiecare înţelege prin zei ce vrea.“. Dacă în arta teatrală nu apare şi o nouă dimensiune, pentru mine n-are sens. Pot să mă uit la televizor, pot să văd interviuri, circuri, scandaluri economice. Să le copiem şi să ne prefacem că le rezolvăm prin teatru e ceva în care nu cred. Desigur, este la modă să se spună lucrurilor pe nume, dar şi în cazul teatrului documentar eu optez pentru un teatru căruia să nu-i lipseascã poezia. Ca în cazul Teatrului Rimini Protokoll. Orice tip de teatru se face, trebuie să se evite minciuna. Rimini Protokoll foloseşte în spectacolele sale chiar personajele despre care e vorba, nu actori care le interpretează. Eu am avut ca invitat în cadrul Festivalului Reflex un spectacol de la Rimini Protokoll cu titlul Radio Muezzin. Erau pe scenă muezini adevăraţi din Cairo cu care regizorul a construit un specatcol poetic. Era 100% teatru documentar, şi fără minciună. Este una să joci ca actor un personaj dintr-o operă de artă şi alta e să zici că eşti un „contemporan“ de la colţ care suferă în urma unor evenimente politice ori sociale. Construcţia şi  atmosfera specialã a spectacolului berlinez m-a apropiat mult de problema muezinilor din Cairo, mi-am dat seama că are de-a face cu unele dintre problemele noastre cu care ne confruntăm aici şi acum. Dacă muezinii ar fi fost jucaţi de actori, nu cred că aş fi fost atins de această problemă. Am reuşit să uit că urmăresc un spectacol de teatru.

Până în prezent, Festivalul Reflex se pare că s-a stabilit o dată la trei ani. În 2018 ar urma să aibă loc a patra ediţie. Ce se aude despre aceasta?

Da, aşa e, încercăm să facem la anul a patra ediţie. Încă nu ştiu ce tip de spectacole vor fi, dar caut spectacole care să însemne încercări valabile în limbaje teatrale surprinzătoare. Şi să fie adevărate, bineînţeles.

Aţi fost mereu pasionat de dramaturgia antică şi clasică, dar nu v-aţi prea aplecat asupra celei foarte recente. Vă interesează să exploraţi şi zona asta?

Pe mine m-a interesat întotdeauna să verific dacă aceste texte clasice, foarte bine scrise, pot să ne impresioneze sau nu, pot să fie valabile sau nu. Tradiţia este ceva de care trebuie să ne debarasăm sau forma de viaţă trăită de noi este doar o coajă care ascunde aceleaşi răni dintotdeauna? Caut să fac spectacole contemporane din texte vechi. Desigur, lucrez şi cu texte contemporane, dar mă interesează cele de o anumită speţă. Mă simt cel mai apropiat de dramaturgia poloneză, din care am montat câteva piese. Nu numai problematica atinsă este importantă pentru mine, ci şi cum se reuşeşte să se dezvolte o anumită temă, ca să se nască ceva care nu poate fi povestit.

Ca teme general umane, îmi puteţi indica trei care v-au fascinat dintotdeauna?

 Tema legată de relaţia ambiguă dintre femeie şi bărbat întotdeauna m-a atins. E triada bărbat-femeie-moarte pe care am explorat-o în Romeo şi Julieta, Nunta însângerată sau Alcesta. Toate textele importante pentru mine au legătură cu această temă. De asemenea, mă interesează şi conflictul dintre libertatea absolută şi constrângerea cauzată de structurile sociale.

Tema mea predilectă se dezvoltă şi în Bulgakov 17, dar oricum este inevitabilă fiindcă este cea mai arhetipală dintre teme. Totul legat de om e învăluit în sexualitate şi în atracţia şi respingerea elementară dintre femeie şi bărbat. Dorinţa omului de avea putere politică sau de orice fel are până la urmă de a face cu dorinţa de a cuceri.

Dumneavoastră cărui tip de public vă adresaţi?

Când m-am apucat de teatru mi-am zis că îl voi face pentru cei care nu îl frecventează pentru că îl consideră fals. Când am început, la sfârşitul anilor ’80, asta a fost intenţia, dar de-a lungul timpului am avut speranţa de-a atrage o pătură cât mai largă de public. Sigur, vârsta la care sunt îmi permite să înţeleg mai multe nivele ale publicului şi să încerc să fac spectacole care să-i atingă pe cât mai mulţi. Cuvântul public nu mai are sensul pe care l-a avut mult timp, de categorie omogenă, fiindcă sunt prea multe tipuri. Mă adresez în primul rând publicului care doreşte să vadă şi un film artistic adevărat, care aşteaptă de la teatru să înţeleagă lucruri esenţiale, are curajul să dea ochii cu tabuurile. Mă interesează problemele existenţiale ale omului, dar dacă o piesă e bine scrisă, mă poate interesa şi un subiect cotidian. Am făcut, de exemplu, un spectacol cu studenţi pe un text catalan contemporan intitulat Moarte, care era format din poveşti scurte, toate cotidiene ca într-un film de Iñárritu.

S-a întâmplat ca în urma unei experienţe care v-a marcat să o integraţi în mod explicit într-un spectacol?

Da, însă nu în mod prea concret, nu copiat din situaţii cotidiene. Citind o piesă îmi vin în minte anumite amintiri, iar anumite scene pot deveni foarte intense fiindcă le cunosc din experienţa mea. Am simţit că le folosesc de multe ori la nivel de senzaţii şi de metafizică sau modul de a privi lucrurile în preajma morţii.

Tratând tematica morţii vă atenuaţi frica în faţa ei?

Nu sunt primul care spune că despre viaţă poţi să vorbeşti foarte adevărat şi foarte clar prin moarte. Prin lipsa vieţii poţi vorbi despre ea.

Eu sunt un mare fan al teatrului lui Kantor şi acolo e foarte clar: tema morţii înseamnă de fapt o sete exasperantă de a vorbi despre viaţă. Şi eu vreau să vorbesc despre viaţă, dar drumul spre aceasta duce prin această conştientizare a morţii. Dacă o conştientizezi şi poţi sta faţă-n faţă cu ea, atunci un semn de viaţă, oricât de mic ar fi el, devine foarte important. 

Aţi afirmat la un moment dat că dacă un spectacol nu este genial, vi se pare rău. E o afirmaţie destul de dură. Mai sunteţi de acord cu aceasta?

 Şi acum gândesc la fel. Un spectacol genial înseamnă pentru mine unul în care totul e adevărat, surprinzător şi sincer. Dacă sunt momente în care simt că nu e aşa, atunci pentru mine e insuportabil, chiar dacă l-am făcut eu. Mai ales dacă l-am făcut eu (râde). Fac teatru cu speranţa să reuşesc o dată să fac ca fiecare moment să fie adevărat. Adevărat înseamnă să scoţi la iveală lucrul comun ca un lucru surprinzator. Ai harul să observi şi ai curajul să transmiţi în totalitate ce ai descoperit. Când se află pe scenă, un actor trebuie să aibă o prezenţă atât de adevărată încât adevărul acela de a exista ca o altă persoană să fie tragic. Transformarea lui în ceva în care crede şi manifestarea sa prin acea temă, fără menajamente, mă bucură foarte mult fiindcă atunci simt că actorul mă ia în serios, este sincer cu mine, mă crede destul de înţelept şi de sensibil încât să devin părtaş la nişte întâmplări interioare ale lui. Pot folosi în acest caz şi cuvântul radical. Să fii radical înseamnă să fii surprinzător şi sincer.  

Pe vremea studenţiei aţi jucat într-o trupă studenţească. Vă încearcă nostalgia de a mai fi actor măcar o dată?

 A fost o perioadă foarte îndepărtată şi frumoasă, dar nu m-a definit. Eu întotdeauna am fost atras să construiesc momente în care să participăm mai mulţi. De pildă, încă din copilărie organizam şi meciurile de fotbal. Eu căutam echipa adversă, apoi găseam terenul şi mingea. Am avut mereu această nevoie în mine  să-i ajut pe ceilalţi să se simtă bine fiindcă eu aşa îmi formulez demersul ăsta: a face teatru pentru mine înseamnă să reuşesc să construiesc seri în care spectatorii pleacă fericiţi. Am şi zis în glumă că sper să fac o dată un spectacol atât de reuşit încât toţi cei din sală, şi spectatorii şi actorii şi tehnicienii, să meargă direct în rai (râde).

De la Shakespeare la tragediile greceşti

Data naşterii: 6 octombrie 1958, Târgu Mureş
În 1984 a absolvit Universitatea Politehnică din Timişoara, iar în 1995 a terminat regia la Academia de Artă Teatrală din Tg-Mureş,  clasa Tompa Gábor

După ce s-a impus printr-o adevărată pasiune pentru Shakespeare, punând în scenă nu mai puţin de opt capodopere (de la „Titus Andronicus“, „Othello, maurul din Veneţia“ la „Hamlet“), László Bocsárdi a devenit celebru şi pentru spectacolele după tragediile greceşti („Antigona“, „Electra“, „Ifigenia“) şi după Pirandello („Să îmbrăcăm pe cei goi“, „Nu se ştie cum“). Bocsárdi are numeroase nominalizări la UNITER, în 2012 şi 2014 a obţinut premiile pentru cel mai bun regizor, pentru „Caligula“, după Camus, la Teatrul Naţional Craiova, respectiv „Hamlet“, după Shakespeare, la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe, pe care îl şi conduce din 2005 în calitate de director general.

A înfiinţat trupa de teatru Figura, unicul teatru experimental de limba maghiară din România. Are numeroase nominalizări la UNITER, iar în 2012 şi 2014 reuşind să obţină premiile pentru cel mai bun regizor,  pentru „Caligula“ după Camus la  Teatrul Naţional Craiova, respectiv „Hamlet“, după Shakespeare, la Teatrul Tamási Áron.
Locuieşte în: Sfântu-Gheorghe