Mircea Druc: „După dezmembrarea URSS ne-am transformat din RSSM în RM şi, culmea, propaganda antiunionistă s-a amplificat“

Mircea Druc - aflat în centrul imaginii - adresându-se unor primari din stânga Prutului, la Palatul Parlamentului. Sursa: arhiva personală.

La cei 79 de ani ai săi, fostul şef al guvernului de la Chişinău se regăseşte la masa sa de scris, unde se confesează, celor interesaţi, în rânduri dense în informaţii, viziuni surprinzătoare şi amintirea unor clipe din trecutul său, care confirmă cât de mari au fost presiunile imperiale estice asupra trăitorilor din republicile foste sovietice, obligaţi să ţină fruntea în pământ, pentru a trăi.

Rândurile de mai jos, ale distinsului compatriot, merită a fi citite pentru a înţelege mai bine cum a evoluat societatea aflată în judeţele dintre Prut şi Nistru, captive şi azi unei mentalităţi pe care o mai aveau cetăţenii Republicii Democrate Germane, influenţaţi de propaganda sovietică, conform căreia landurile din est au o istorie diferită de aceea a Republicii Federale Germania şi de aceea dezunirea celor două statalităţi germane era soluţia ipocrită a viitorului. 

Am fost în landurile estice ale Germaniei unificate unde mi s-a semnalat nostalgia unora după ceea ce a fost R.D.G., după cum azi, dincolo de etichetele unor partide de tinichea, de la Chişinău, se află doar pofta de putere în statalitatea inventată de sovietici, pentru judeţele României de Est, cea interbelică.

Ne vom convinge, în zilele următoare, la alegerea mai marelui biroului prezidenţial din republica de buzunar, din dreapta Nistrului, că prejudecăţile rămân, balansul oficialilor de azi şi de mâine, între Bucureşti şi Moscova fiind tipic celor obişnuiţi de decenii să aibă picioarele în două luntrii, nu din înţelepciunea cultivării dialogului omnidirecţional, ci doar pentru că plăcerea de a servi mic dejunul cu statalitatea artificială întinsă pe o pâine neagră este mai mare, decât anularea de facto a consecinţelor Pactului dintre Hitler şi Stalin, care a rupt din trupul României Bucovina de Nord, plus judeţele aflate în entitatea momentană dintre Prut şi Nistru şi Basarabia de Sud.

Textul lui Mircea Druc este o nouă dovadă a rezistenţei celor care nu au acceptat inserarea propagandei sovietice în pământul redeşteptării naţionale, de unde vor ieşi, până la urmă, ghioceii visaţi pentru revenirea la normalitatea reunificării şi reîntoarcerea Prutului la condiţia de râu intern.   

<<MIRCEA DRUC:

In căutarea identităţii

Motto: „Am trăit o viaţă plină de furtuni şi am învăţat să combat orice tentativă de a mă face obedient. Pot aplica lovituri de răspuns mult mai puternice decât cele pe care le primesc. Şi, să fi fost eu Adam, pentru nimic nu aş fi cedat atunci, când s-a arătat îngerul cu spada de foc, ca să-i alunge din grădinile Edenului, pe el împreună cu Eva”.

Sean O’ Casey.

1.Dorul şi norocul

Fireşte, şi pe mine m-au modelat cei şapte ani de acasă. Am crescut şi m-am format în epoca unei confruntări drastice dintre două lumi antagoniste. Prin naştere şi educaţie aparţineam integral civilizaţiei rurale postbelice din teritoriile româneşti ocupate de imperiul sovietic... Nostalgia, pare-mi-se, este o constantă a mentalităţii românilor. Foarte mulţi intelectuali, oamenii de ştiinţă şi cultură se evidenţiază prin faptul că ”duc dorul de ceva”. Pe mine, însă, nici păşunismul, nici sămănătorismul nu m-au tentat. Maxima lui Virgiliu - O, rus, quando ego te aspiciam?, mi-am însuşit-o, dar fără patos. Nu poţi intra de două ori în apa unui râu. Şi n-are rost să rămâi prizonier al propriului trecut, în sensul psihanalizei lui Sigmund Freud. Narativitatea, care simplifică lumea reală, afectează percepţia eternei incertitudini, numită în popor ”noroc”. Românii, mai ales basarabenii şi nord-bucovinenii se plâng adeseori, că n-au noroc. Sub acest aspect cântecul lui Ducu Bertzi „Când s-o-mpărţit norocu” îmi pare emblematic. Adeseori am procedat aiurea şi, la pierderi, ziceam că n-am noroc. Influenţat de moştenirea mea ortodoxă, m-am bazat pe cultul moaştelor, alteori pe concluzii obţinute prin inducţie. Probabil, dacă mă năşteam şi creşteam într-o familie protestantă, convins de ecuaţia benefică „efort - recompensă”, aş fi văzut lumea cu alţi ochi. Din start, nu aş fi pus accentul pe noroc, ci doar pe responsabilitatea individuală. Totuşi, în plan psihologic, nu eram un tipic fiu al satului natal. Nu împărtăşeam durerea romanţei „Bătrânii” („De ce m-aţi dus de lângă voi...”) de Octavian Goga, auzită de la mama în copilărie. Şi niciodată n-am blestemat mijloacele de transport, care „îl duc pe neica departe”, vorba cântecului „Trenule maşină mică” pe versuri de Maria Tănase. Invers, diametral opus: eu visam să plec de acasă. Să cunosc depărtările, să absorb înnoirile. În subconştient, mă antrenam pentru a porni în căutarea altei lumi, a cărei deviză ar fi fost Libertatea, pe care am obţinut-o cu preţul unei autocenzuri permanente. Doream să-mi finalizez auto-construirea. Tata, mama şi bunicii, nu s-au opus plecării mele şi pentru aceasta le-am rămas recunoscător. Niciodată nu au regretat şi nu mi-au zis să mă întorc „în colhozul natal” (ideologema impusă de sovietici înlocuind treptat „satul natal” – o denumire tradiţională la români). Îmi amintesc, aveam un scris ieşit din comun, drept, rotund sau înclinat spre stânga. Puteam caligrafia frumos, cu litere latine de tipar, şi odată tata mi-a încredinţat o misiune importantă. Să transcriu, într-un caiet gros, o cărticică de rugăciuni. O purtase la piept tot timpul cât a fost pe front, la Oder şi la asaltul Berlinului. Acum cărticica se deteriorase şi-i părea tare rău. Tata m-a prevenit sever: „Marcel, să nu adaugi nimic de la tine, că te ştiu eu!...”. A fost un chin să mă abţin. Pe învăţători şi colegi îi irita tendinţa mea de a interpreta orice într-un mod aparte, paradoxal. Fie că era vorba despre un film sau un cântec, o carte sau un banc. Şcoala, viaţa de elev nu mă pasiona. Îmi părea rău de timpul pierdut la lecţii. Totul mi se părea fals, în comparaţie cu cele aflate din lecturi extraşcolare (cărţi rămase de la români). Deşi, îmi plăceau unele discipline: geografia, limbile, literatura, istoria, şi, mai tare ca toate, biologia. Literatura realismului socialist îmi tăia orice poftă de a citi în limba rusă. Şi, cu atât mai mult, în ”moldoveneşte”. Mă irita într-un fel aparte producţia scriitorilor sovietici moldoveni obligatorie pentru programul şcolar. De exemplu, poemul ”Tiraspolul” de Leonid Corneanu, romanul ”Dimineaţa pe Nistru” de Ion Cana şi poezia ”Sat uitat” de Andrei Lupan. În general, faţă de cartea sovietică am încercat întotdeauna un sentiment de dezgust. Imperiul ideocratic a dat naştere unui gen specific de ”carte-comisar”, de ”carte-turnător”, având o misiune secretă. Cartea sovietică nu informa, spăla creiere, dezinforma. Te învăţa să nu cugeţi, să nu pricepi, să nu ştii, să nu faci. Pentru gâştele colhoznice internaţionaliste fenomenul era considerat un lucru firesc şi legitim. Nu există, în percepţia lor, ”adevăr inocent”. Orice informaţie veridică, din orice domeniu de activitate umană, devine prompt o armă a gâştelor sălbatice naţionaliste. Mai târziu, pe la douăzeci de ani, în ”Veneţia nordică”, am conştientizat o chestiune de principiu: nu sunt nici rusofil, nici rusofob, ci doar un antisovietic irecuperabil. La anticarii din Leningrad şi Moscova, căutam cărţi în alte limbi, cârti în rusă, editate până la puciul bolşevic din 1917, şi cărţi-samizdat pe la cunoscuţii mei, nişte dizidenţi sovietici. Acum Internetul ne permite să aflăm ceea ce a însemnat cu adevărat Imperiul sovietic. Abia în prezent, având la dispoziţie cărţi necenzurate, pentru toate gusturile, lectura în limba rusă a devenit şi pentru mine o plăcere. Şi uneori ascult cântecul «Поручик Голицын» în interpretarea lui Александр Малинин. Dar nu sunt nostalgic şi nicidecum nu doresc restaurarea Imperiului, fie ţarist sau bolşevic, ortodox-pravoslavnic sau neoliberal-multiculturalist. În 1957, odată cu terminarea şcolii mediii la Zăbriceni, se încheie o primă etapă din viaţa mea. Un deceniu şi jumătate. Au fost, cred, anii cei mai stresanţi. Micile schimbări în bine, aduse de ”dezgheţul hruşciovist”, parcă ne-au înviorat. Pe mine, ţin minte, m-au influenţat într-un fel şi noile reguli ortografice, introducerea unor clasici ai literaturii române în programele şcolare. O primă, minusculă victorie a intelectualilor basarabeni, rămaşi după cataclismul ”eliberării”. La examenul de absolvire am scris compunerea cu noua ortografie. Cum încă nu fusese introdusă oficial, riscam să rămân fără atestat, corigent sau repetent. Doamna Lidia Botnariuc, buna mea profesoare de ”limba şi literatura moldovenească”, a cerut îndurare la secţia raională de învăţământ Brătuşeni: „Druc, este un elev sârguincios, dar s-a grăbit... Vă rugăm, iertaţi-l!”. Şi m-au iertat. În adolescenţă, la Pociumbăuţi, Zăicani şi Zăbriceni, mintea mea de elev captase primele semnale despre trei mari enigme. Trei fii ai Basarabiei, răpite de Imperiul ţarilor. Am căutat să mă lămuresc de ce fruntaşii unionişti Gherman Pântea din Zăicani, judeţul Bălţi, Vasile Stroescu din Trinca, judeţul Hotin şi Constantin Stere, din Ciripcău, judeţul Soroca au devenit legende? M-au fascinat aceşti oameni-mituri. Cele mai autentice personalităţi din întreg universul românesc. Faptele lor îmi sugerează existenţa unor modele comportamentale basarabene, care întregesc patrimoniul de omenie al românilor...

2.Cod comportamental

La 19 ani, am aderat la Mişcarea clandestină de eliberare naţională a românilor din teritoriile răpite de Imperiul sovietic în 1940. Treptat, mi-am compilat „un cod comportamental de ilegalist” şi mi-am însuşit principiul: „Fă-ti drum din mers, vindecat de iluzii!". De iluzia adevărului şi perfecţiunii, absolutului, revoluţiei şi progresului. „Adevărul” nu este ceva static, o existenţă încremenită în tipare. Aflându-se într-o eternă mobilitate, prospeţime şi noutate, adevărul este întotdeauna parţial. Şi nu-l mai caut prin dogme, teorii, ritualuri sau credinţe. Iar perfecţiunea şi absolutul nu există şi nu pot fi atinse. Revoluţia este mai curând distructivă decât salvatoare, iar Progresul nu e nicicând atât de mare precum se afirmă adeseori. Categoric, nu accept adevăruri servite pe tavă. Asta am învăţat din zbuciumul vieţii. Cred, cu precădere, în adevărul trăit: ceea ce am încercat, practicat şi recunoscut ca adevărat eu însumi. Detest indivizii care, cu orice preţ, în orice condiţie, insistă să-mi impună propria expertiză şi cretinismul lor profesional. Ca supus al Imperiului, am ignorat, pe cât a fost posibil, mitologia comuniştilor. N-am însuşit limba ideocratică. Şi întotdeauna am gândit incorect din punct de vedere politic. Odată, la orele de ”comunism ştiinţific” am pus o întrebare: ”A existat orânduirea sclavagistă. A urmat feudalismul, apoi capitalismul. Acum, în URSS, construim comunismul. Conform materialismului dialectic şi istoric, ce va urma după comunism?” Contrariat, surprins, profesorul m-a pus la punct foarte simplu: ”Întrebarea ta nu are sens!”. În consecinţă, Druc, student la anul doi, nu a trecut examenul din prima dată. Şi, pentru o jumătate de an de studii, a rămas fără bursă. Grea viaţă! La facultatea de psihologie a Universităţii de Stat „Lomonosov” din Moscova am investigat o atitudine comportamentală. M-a inspirat „Balada” de George Topîrceanu cu filosofia chiriaşului grăbit: „Şi iar am plecat mai departe/ De teamă să nu mă fixez...”. Dar, serios şi decisiv, m-au impulsionat lucrările savantului italian Cezare Lombroso, în care diagnostichează şi descrie „misoneismul” - o atitudine înnăscută de respingere a tot ce este modern; o rigiditate faţă de ideile şi soluţiile noi, mai cu seamă a celor venite din exterior; o rezistenţă oarbă la orice inovaţie, expresia exagerată a legii inerţiei, care acţionează în viaţa umană, individuală şi colectivă. De fapt, pe mine mă interesa un fenomen psihic diametral opus: atracţia instinctivă faţă de tot ce este nou, de pasiunea schimbului de decor şi de teama „fixaţiei”. Pentru denumirea ştiinţifică a acestui aspect de manifestare umană am propus noţiunea de „filoneism”, ca o trăsătură de caracter. Pe atunci, propaganda sovietică ne convingea: ”URSS se află în toiul revoluţiei tehnicoştiinţifice. Am atins apogeul emulaţiei celor două lagăre – socialist şi capitalist”. Dar, la finele anilor 70, apăruse o problemă. Conducerea de vârf a statului-partid dorea clarificări: cum reacţionează nomenclatura la inovaţiile aflate pe agenda PCUS? Cum participă şefii la implementarea experienţei înaintate, interne şi externe? Se bucură de suportul lor inovaţiile, tehnologiile de ultima generaţie, standardizarea, sistemele complexe de control al calităţii producţiei şi serviciilor, sistemele informatice şi informaţionale? În perioada 1975-1980, MGU (facultatea de economie) a efectuat o cercetare specială, pe bază de contract, cu ministerele de ramură. Obiectivul: „Evidenţierea acţiunilor tipice ale conducerii economice de vârf în condiţii specifice”. Lotul investigat îşi desfăşura activitatea în capitala URSS şi regiunea Moscovei, în RSSM şi RSSU. Erau şefi de departamente din ministere şi directori de mari centrale economice. În cadrul colectivului de cercetători, fiind angajat al Centrului ştiinţific MGU, am participat la testarea a peste două mii de „comandanţi ai industriei”. Printr-o combinare de metode şi tehnici psihosociologice consacrate, am elaborat şi omologat o „Tipologie comportamentală a personalului de conducere în condiţiile implementării practice a inovaţiilor ştiinţifico-tehnice”. Ulterior, în 1980, anul absolvirii facultăţii de psihologie la MGU, am transformat ”Tipologia comportamentală” în teză de diplomă. Consultant ştiinţific şi conducător mi-a fost profesorul Ахмед Измаилович Китов, şeful catedrei de psihologia conducerii al Academiei MAI URSS, profesor la Academia Economiei Naţionale a URSS, doctor în ştiinţe psihologice, cunoscut ca promotor al disciplinei ”Psihologia economică”. În rezultatul acelei cercetării colective s-a descoperit că şefii de rang înalt din marile centralele economice şi ministere se împărţeau în: „conservatori înnăscuţi” (misoneişti) – 33%; activişti, iniţiatori, animatori (filoneişti) – 8%; „căldicei, centrişti” (expectativi) – 52%; „constructivişti creativi” (inovatori) – 7%. Un fapt inopinat şi alarmant: competitivitatea Uniunii Sovietice – „făuritoarea bazei tehnico-materiale a comunismului”, practic, era asigurată de elita creatoare (doar 7%), adică, de „revoluţionarii autentici ai revoluţiei tehnico-ştiinţifice”. Iată un factor important, dar ignorat de cei care investighează şi descriu cauzele stagnării brejneviste şi ale colapsului Imperiului Sovietic. Pe parcursul anilor, m-am întrebat adeseori: ”Cam pe unde mă încadrez în tipologia comportamentală elaborată de mine la Moscova, la finele anilor 70?”. Cu certitudine, în plan psihologic, cele două extreme – misoneismul şi filoneismul îmi sunt străine. Atât dorinţa de a păstra cu orice preţ un status quo („Doar de-oi muri eu!” sau ”Pe aici nu se trece!”), cât şi pasiunea de a schimba cât mai des, oricând, oriunde şi orice (”De teamă să nu mă fixez”), sau obstinaţia de a merge, în toate, până în pânzele albe. Niciodată nu am respins înţelepciunea şi principiile biblice resimţite instinctiv. În relaţiile mele interpersonale am căutat mereu să netezesc asperităţile. Adeseori am recurs şi la un remediu psihoterapeutic: „Ca să trăieşti mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul”. Însă nu prea mi-a reuşit reconcilierea. Involuntar, mă lăsam pradă amintirilor şi nu-i puteam ierta chiar pe toţi păcătoşii, nici pe mine însumi. În lumina altruismului-egoist, explicat de biochimistul Hans Selye, fondatorul teoriei stresului, am reformulat îndemnul creştin ”Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”, deoarece este imposibil să iubeşti la comandă. Şi, întotdeauna vor exista „apropriaţi” mai demni de iubire decât alţii. Acum, principiul respectiv îl exprim astfel: ”Fă tot posibilul ca să meriţi iubirea aproapelui”. Sau ”Poartă-te cu alţii aşa cum ai dori să se poarte şi alţii cu tine”. M-am eliberat de tiparele mentale colective. Caut să trăiesc fără să mai provoc suferinţă nici mie însumi şi nici celorlalţi. Principalul e că nu umblu cu fel de fel de trucuri sau şpăgi, ca să pot încălca nepedepsit Legile Naturii. Pentru felul cum îmi duc viaţa în prezent, mă pot privi sincer în ochi în oglindă cu sentimentul împăcării de sine. Cred în Dumnezeu dar nu aparţin, în particular şi habotnic, niciunei religii. Şi nici nu resping vreuna. Fac o distincţie foarte clară între religie, adeziunea la un rit anume şi religiozitate, adică spirit religios, independent de confesionalităţi. Îmi vine tot mai greu să aleg între monoteism, politeism şi panteism. Astăzi, până şi religia iudaică este zdruncinată de unele descoperiri arheologice, făcute în 2013, în Israel: străvechii evrei ar fi fost politeişti, Yahweh având o consoartă feminină căreia i se închinau. Cu alte cuvinte, practicile de zi cu zi din vechiul regat al Israelului au fost mult mai complexe decât termenul ”monoteism”. Şi nici Biblia nu confirmă că vechii iudei erau strict monoteişti. Nu m-am aşteptat niciodată să apară vreun salvator, care să îmi preia problemele. Au dreptate, într-un fel, cei convinşi că nu vine nimeni să ne ajute să ieşim din situaţii penibile, provocate de noi înşine. Creatorul ne-a conceput după chipul şi asemănarea SA şi ne-a înzestrat cu toate aptitudinile necesare pentru a ieşi singuri din impas şi a ne mântui noi înşine. Avem codificate în ADN-ul uman capacitatea şi energia necesară pentru redresarea morală şi spirituală. 

3.„Trădător unionist”

Pentru ruşii de profesie şi moldovenii statalişti din Basarabia, autorul acestui articol este „un trădător unionist”. În iunie 1990, Alexandr Kasatov, corespondentul săptămânalului «Коммерсантъ», a dat startul denigrării noului guvern de la Chişinău. Respectiva publicaţie centrală apăruse odată cu demararea procesului de reforme gorbacioviste. De aceea, eu o consideram „de-a noastră” fiindcă promova, chipurile, perestroika şi glasnost. Peste puţin timp, am înţeles de ce a declanşat o campanie de anatemizare a noilor lideri politici din colonii. Neofitul Kasatov a interpretat rolul unui scamator. Scoţând demonstrativ din şapca veche imperială un iepure, tânărul gazetar a creat din mers o media-minciună – «Друк и молдаване жаждут крови» („Druc şi moldovenii sunt setoşi de sânge!”). La demonizarea conducerii de la Chişinău (Snegur-Druc-Costaş) a contribuit din plin şi Ксения Григорьевна Мяло, o moldovenistă născută la Râbniţa. Ulterior, Igor Smirnov a decorat-o cu medalia «Участнику миротворческой операции в Приднестровье» şi «Орден Почёта (ПМР)». Eram deputat în Sovietul Suprem şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM. Şi, pe ambele maluri ale Nistrului, mass-media controlată de comunişti şi interfrontişti, m-a etichetat - «ставленник Народного Фронта Молдавии». Mă declarau culpabil de toate tarele extenuantei Perestroika - tranziţia de la o economie planificată centralizat la una de piaţă liberă. De la Chişinău, în octombrie 1990, locotenent-colonelul Анатолий Юркин, corespondentul ziarului «Красная Звезда», expedia o infogramă şefilor din capitala Imperiului în agonie: „Aici, ca şi în republicile baltice, ruşii îl condamnă pe Elţîn, acest făţarnic, care prin semnarea tratatului cu Chişinăul şi-a atins obiectivele sale politice în contul petrolului, lemnului şi metalului Rusiei. Naţionaliştii locali din FPM, care au ocupat poziţiile cheie în Sovietul Suprem şi în Guvern, îi cântă ditirambi lui Elţîn. Este lăudat pentru faptul că echipa sa a impus supremaţia legilor republicane asupra legislaţiei unionale. Nespus de mulţumit de aceasta se arată Mircea Druc - elev şi discipol al lui G. H. Popov. Însă, toţi rusofonii din RSSM declară că Elţîn încă nu înseamnă Rusia”. Editorialistul revistei moscovite «Власть» întreba retoric: „Aşa fel de cadre a pregătit puterea sovietică pentru republicile unionale!? Bunăoară, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM, care a absolvit două facultăţi, la cele mai prestigioase universităţi de stat din Leningrad şi Moscova. A mai făcut şi aspirantura la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS. Nu se compară cu ceilalţi conducători, care au terminat doar Institutul agricol din Chişinău. Ei bine, acest Druc este, indiscutabil, un trădător unionist, fanatic şi periculos... Asta-i mulţumirea că i-am eliberat pe moldoveni de sub ocupaţia fasciştilor germano-români !?”. În toamna lui 1990, la (ТСН) ЦТ СССР emisiunea de ştiri începea cu: „Mircea Druc, călăul Republicii Găgăuze …” sau „În Pridnestrovie, la Dubăsari, sângerosul premier a provocat....”. Regretabil, însă aceste produse, vădit exagerate şi tendenţioase, difuzate de «спецпропаганда» imperială sovietică, erau preluate gratuit şi de corespondentul CNN la Moscova, intoxicând, volens nolens, telespectatorii din lumea întreagă. Redactorul şi prezentatoarea principală a ştirilor Tatiana Mitkova părea indulgentă, sau chiar solidară, cu lituanienii, letonii şi estonienii, dar necruţătoare cu moldovenii. De-a lungul anilor, Agenţia de Informaţii Regnum a întrecut orice măsură în denigrarea României şi a unionismului. Regnum se referă adesea şi la umila mea persoană titrând invariabil: „Mircea Druc - ex-prim ministru, unionist fanatic şi iniţiator al campaniei găgăuze”. Iată o mostră de insinuare, repetată la infinit: „În octombrie 1990, drept reacţie la cursul adoptat de conducerea RSSM de a se uni cu România, autoproclamata Republică Găgăuză a decretat organizarea alegerilor în Sovietul Suprem al Găgăuziei. Aceasta a servit ca pretext pentru a expedia în Găgăuzia coloane de maşini cu activişti ai Frontului Popular din Moldova şi voluntari din România, escortaţi de detaşamente ale miliţiei cu scopul de a bloca alegerile şi a suprima Mişcarea găgăuză pentru independenţă naţională. În fruntea „Campaniei găgăuze” s-a postat prim-ministrul Mircea Druc”. Aceeaşi agenţie publică articolul „Genocidul găgăuzilor şi esenţa ideologiei unioniste a românilor”. Autorii Ivan Kirioglo şi Oles Goncear (fraţii noştri, unul găgăuz şi altul ucrainean) cer imperativ: „să fie judecat pentru genocid călăul poporului găgăuz Mircea Druc". Atunci, la Comrat, am evitat vărsarea de sânge nu datorită „implicării unor structuri ale forţelor armate sovietice”, ci în pofida faptului că ofiţerii Diviziei aeropurtate din Bolgrad înarmau şi antrenau comandouri găgăuze. Apropo, voluntarii, invocaţi de Regnum, erau în exclusivitate basarabeni (Vedeţi pe youtube.com documentarul „Zile de cumpănă”). Statul major al Armatei a 14-a aştepta „un piculeţ de sânge”, pretext pentru „a curăţa Chişinăul de naţionalişti moldoveni pro-români”. După dezmembrarea URSS, ne-am transformat din RSSM în RM şi, culmea, propaganda antiunionistă s-a amplificat. Tinerii jurnaliştii Stan Horja (Valeriu Reniţă), Lilian Ciubotaru şi Lucian Apostu, tutelaţi de deputatul Valeriu Daraban, colonel KGB, antiunionist şi românofob, continuau defăimarea lui Druc. Merită menţionată şi poziţia unui proeminent moldovean statalist, colonelul KGB Ivan Mahu. Acesta scria într-un ziar rusesc de la Tiraspol: „În 1989, până la obţinerea Independenţei, au început schimbările în structurile KGB din RSSM. Ofiţerii au prevăzut venirea la putere a naţionaliştilor. Atunci s-au transferat la Moscova 20, iar la Kiev 25 de profesionişti. Unii au ajuns generali ai serviciilor de informaţie. La 9 septembrie 1990, KGB a fost transformat în Ministerul Securităţii de Stat. Druc avea grijă ca naţionalismul şi românismul să pătrundă în structurile ministerului. De fapt, exact aceasta era misiunea lui principală: să pregătească serviciile speciale ca acestea să renunţe la funcţia de apărare a statului. Să facă în aşa fel ca serviciile de informaţie şi contrainformaţie să nu împiedice românizarea republicii. Însă, colectivul nostru rămânea încă un întreg monolit. De acea speranţele lui Druc, în general vorbind, nu s-au încununat de succes. După debarcarea lui Druc a fost numit un nou ministru - Anatol Plugaru. Dar revenirea serviciilor în făgaşul lor firesc a fost posibilă odată cu numirea în funcţie a generalului Vasili Calmoi. Pe timpul lui, problema naţionaliştilor din „contingentul Druc” a fost rezolvată definitiv, în mod practic. Frontul popular din Moldova, în plan politic, a fost anihilat”. Ivan Mahu coordonează activitatea foştilor ofiţeri KGB, care luptă cu „încercările fără precedent de românizare a Republicii Moldova şi cu riscul înalt de pierdere a identităţii naţionale, limbii şi istoriei”. În spatele ”foştilor” se află acum Dodon şi Vlad Bătrâncea, scutierul său, deputatul care a rupt demonstrativ în parlamentul de la Chişinău harta României Reîntregite. Mişcarea antiunionistă e formată din ex-directori ai SIS şi MAI, nepoţi de KGB şi FSB. „Dodonişti şi stataliştii” (sintagma sugestivă aparţine scriitorului Alexandru Vakulovski) fabrică dosarele ”trădătorilor” - o bancă de date on line intitulată ”Iudele Moldovei”. Lista neagră cuprinde adevărate personalităţi basarabene, din cele mai diverse domeniul de activitate. Printre iudele RM figurez şi eu, fapt care mă onorează. Cunosc polemica de secole privind „posibila reabilitare a lui Iuda”. Mulţi istorici din diverse ţări îl descriu drept „revoluţionar şi conducător al rebeliunilor iudaice contra Imperiului Roman, unul dintre apostolii cei mai stimaţi, calomniat că l-ar fi trădat pe Isus”. Am locuit la Rio de Janeiro chiar alături de Catedrala Sfântul Iuda. Uneori, duminica, asistam la serviciul divin, după care discutam cu enoriaşii „despre sfântul Iuda, un adevărat erou al luptei de eliberare naţională a Iuda, un adevărat erou al luptei de eliberare naţională a iudeilor”. „Trădarea lui Iuda” rămâne una dintre istoriile cele mai controversate ale Creştinismului. Până în prezent, homo sovieticus, cu logica sa specifică, justifică acţiunile Kremlinului, dar neagă dreptul Republicii Moldova de a-şi apăra integritatea teritorială. Desigur, Centrul imperial era obligat să evite colapsul, dar Periferiile nu mai puteau să suporte captivitatea. În această ordine de idei, portalul www.enews.md scria în 2010, citez: „Cine i-a permis odiosului premier să bată câmpii cu Unirea!? După logica acestui сукин сын, Centrul ar fi trebuit să ridice lăbuţele în sus, să capituleze, dându-se pe mâna lui Mircea Druc, fără să întreprindă careva acţiuni întru apărarea măreţei Uniuni Sovietice. Într-adevăr, acest om nu merită pedeapsa cu moartea prin împuşcare, merită să fie executat prin spânzurare”. Bineînţeles, într-o asemenea abordare a relaţiei ”Moscova-Chişinău”, am putea admite că portalul de limbă rusă, condus de Iulia Semionova, o mercenară a războiului informaţional-psihologic, are dreptate. ”Odiosul premier” nu avea voie nici măcar să aducă vorba despre o eventuală Reunire a Basarabiei cu România. El nu avea decât să alerge la Comrat cu buchete de flori, ca să felicite ”eroii norodului găgăuz” – Topal, Kendighelean şi Burgundji - cu proclamarea Republicii Găgăuze. Sau să fi procedat ca următorii prim-miniştri, care au acceptat autonomia pe criterii etnice, sau ca actualul preşedinte Dodon. În consecinţă, situaţia la Comrat nu s-a ameliorat nici astăzi, fiindcă separatiştilor şi mafioţilor găgăuzi le vine pofta mâncând. Exemplu – politica duplicitară pro rusă a başcanilor Mihail Formuzal şi Irina Vlah. La 26 decembrie 2010, Tiraspolul insinua: „Fostul ministru al culturii în guvernul Druc a ţinut o cuvântare nazistă de o jumătate de oră la un mare miting din Chişinău. Ion Ungureanu a îndeplinit funcţia de ministru sub comanda ex-premierului Druc, unul din responsabilii pentru declanşarea conflictului armat de la Nistru, care locuieşte acum în România”. Bineînţeles, oricine ar fi fost ministru al culturii la Chişinău, dar dacă a făcut parte din guvernul Druc, nu putea să ţină decât „discursuri naziste”... Timp de peste trei decenii, agenţiile de presă ruse şi ucrainene, mass-media statalistă-moldovenistă vehiculează ostentativ aceleaşi minciuni şi românofobia. Din cauza repetării excesive la Moscova, Kiev, Chişinău, Tiraspol şi Comrat, stigmatizările de genul „acolitul FPM”, „călăul Republicii Găgăuze”, „trădător unionist”, „sângerosul premier” au devenit nişte expresii banale, lipsite de sens. Evident, nostalgicii după URSS, ruşii de profesie, moldovenii statalişti şi cei din spatele lor, care îi întreţin financiar, nuşi dau seama că se agită fără rost. Acum trei decenii, nu exista decât o singură soluţie, ca şi în prezent: ”Se descurcă cine şi cum poate!” sau ”Care pe care?”. Totuşi, în mass-media de limbă rusă există şi numeroase abordări lucide a situaţiei din RSSM în ajunul dezmembrării Uniunii Sovietice. De exemplu, cea mai subtilă analiză a stării de spirit antiunioniste aparţine jurnalistei Elena Zamura. Portalul www.baza.md, în octombrie 2007, a publicat «Рассказы нонконформиста» (”Relatările unui nonconformist”). Din textele unor convorbiri şi interviuri înregistrate în 1991, cititorii ruşi îşi pot face o părere veridică şi despre „un premier kamikaze la Chişinău”.

4.„Naţionalist fără leac”.

Pentru mulţi români, autorul acestor evocări/mărturii este ”naţionalistul fără leac”. Diagnosticul datează din 12 august 2013. Ion Coja, militant politic naţionalist, a inserat nişte amintiri de ale mele la rubrica ”Doctrina naţionalistă”, susţinută pe blogul său. În ”Nota redacţiei” a menţionat: „Sunt onorat să public confesiunile dlui Mircea Druc. Sunt mărturii şi observaţii, analize, diagnoze şi prognoze etc., care vor intra în Biblioteca Naţionalismului Românesc. Am sentimentul că înlesnesc producerea unui eveniment istoric: intrarea lui Mircea Druc în conştiinţa teoretică a Neamului”. Complimentul expertului în domeniu l-am perceput drept o ”sentinţă”, care mă condamna la o căutare şi mai asiduă a Identităţii mele. Un detaliu sugestiv al relaţiilor noastre: răspunzând la mesajele mele semnate - „Mircea Druc, un dac liber”, stimatul lingvist, scriitor, publicist şi profesor universitar încheie cu: „Ion Coja, civis romanus sum”. Sper că apartenenţa noastră asumată şi diferită – un dac liber şi un cetăţean al Romei imperiale, nu ne va situa, până la urmă, pe baricade opuse. Şi încă un mic detaliu: Mişa (diminutivul rusesc de la Mihail) - un român anonim, nefiind de acord cu opinia cititorilor privind persoana mea, şi-a plasat la ”Comentarii”, propria părere. Citez: ”Mircea Druc este un om al trecutului. De ce nu vă întrebaţi, voi cei care sunteţi entuziasmaţi de "analistul" Mircea Drug, de ce, în Moldova de peste Prut, el nu mai reprezintă nimic? Doamne fereşte de un asemenea preşedinte! Când l-am auzit ce spunea la DG 24 despre relaţiile ruso-ucrainene, despre o posibilă dezmembrare a Ucrainei şi a Rusiei, am înţeles cât de depăşit este acest Mircea Drug”. La doar câteva luni de la intervenţia lui Mişa, s-a întâmplat ceva la Kiev, apoi în Crimeea, şi lumea ştie ce a urmat şi care sunt relaţiile ruso-ucrainene. Toate bune şi frumoase, în democraţie fiecare făptură umană are dreptul la opinie. Dar cum îmi văd eu adevărata identitate? Mai întâi, o importantă precizare autobiografică: nu sunt născut în URSS. Nici în Republica Moldova. Declar acest fapt ori de câte ori am ocazia. Le-am spus-o şi birocraţilor de la Bucureşti, când mi-au eliberat cartea de identitate. Dar, totuna, au scris incorect. Am văzut lumina zilei în satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, plasa Râşcani, judeţul Bălţi, România, la 25 iulie 1941. Exact la data când, după lupte grele, ostaşii români eliberaseră Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pământurile sfinte, răpite în iunie 1940, erau reintegrate în spaţiul nostru ancestral. Bătălia clocotea deja undeva peste Nistru, departe de locul unde m-am născut. Trecuse o lună şi câteva zile de când conducătorul Statului Român, mareşalul Ion Antonescu, rostise: ”Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”, cuvintele sacre pentru noi. Încă o precizare de principiu: din martie 1944 până la 5 decembrie 1991, (data colapsului de jure al Imperiului ideocratic bolşevic), am fost cetăţean sovietic. Abia la cei 50 de ani împliniţi, urmând procedurile legale, am reuşit să-mi reconfirm cetăţenia română, la care nici părinţii mei, nici eu nu am renunţat niciodată. Şi astăzi, eu, fiul lui Gheorghe Druc şi Ileana Cuibară, basarabean prin naştere, bucovinean prin educaţie şi transilvănean prin empatie, mă identific: un dac liber din specia Dacia Phoenix, cetăţean român. Nu deţin şi cetăţenia altui stat. În paşaport eram „cetăţean sovietic”, aveam „propiska” la Cernăuţi şi, conform noii legislaţii adoptate după dezmembrarea URSS, puteam deveni cetăţean ucrainean. Nu am solicitat şi nu am avut nici cetăţenia Ucrainei şi nici a Republicii Moldova. Dar nu pentru a fi român cu acte în regulă în dreapta Prutului. Cetăţenia moldovenească nu am acceptat-o din principiu: nu pot considera drept Patrie cele şase judeţe din stânga Prutului, decretate stat independent, cu centrul la Chişinău. Nici cele cinci raioane sovietice din stânga Nistrului, cu centrul administrativ la Tiraspol, care s-au proclamat „republică moldovenească nistreană”, înaintea Republicii Moldova. Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei, neomogene etnic, cu pretenţia lor nostimă de „republică găgăuză”, având capitala într-un centru raional de croială sovietică. Prin ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, mi s-a impus contrar voinţei mele, cetăţenia sovietică care a dispărut prin destrămarea URSS. Şi, categoric, nu am depus nicio cerere pentru a obţine cetăţenie moldovenească. M-am născut pe teritoriul statului român şi, prin lege, sunt cetăţean român (articolul 5, alineatul 2 din Constituţie stipulează că cetăţenia română nu poate fi retrasă celui ce a dobândit-o prin naştere). În tinereţe îmi sunau în urechi cuvintele generalului Charles de Gaulle, preşedintele Franţei: ”Viaţa este viaţă, adică o luptă, atât pentru o naţiune, cât şi pentru un om”. Cei care aderă la mişcările de eliberare naţională cunosc sensul unei atare opţiuni. Numai un naţionalist poate avea asigurate o identitate naturală, veridică şi o imunitate protectoare. În acelaşi timp, naţionalistul se expune unui risc permanent. Un lucru straniu: în perioada sovietică parcă îmi era mai uşor, să fiu naţionalist, deşi nu puteam să vorbesc şi să scriu despre naţionalism. Acum, în democraţie, e foarte greu, ba chiar periculos, să fii naţionalist, mai ales, în spaţiul ex-sovietic, unde mentalitatea gâştelor colhoznice rămâne una dominantă. Mai trist, că nici Deminternul nu prea admite ”atitudini de liber-cugetător”… Totuşi, ceva grav se întâmplă în lume deoarece tematica naţionalistă nu mai este un tabu nici în Rusia, laboratorul istoric al Kominternului. Viaţa trăită şi încercările destinului m-au convins: lupta naţională, în comparaţie cu lupta de clasă, înseamnă să-ti găseşti o familie spirituală. Să descoperi un mediu, unde fiecare persoană în parte ar putea identifica forma şi esenţa a ceva către care, în subconştient, a tins mereu, din copilărie. Cu certitudine, doar naţionalistul are identitate: sunt român, rus, german, evreu etc. Apoi comunist, fascist, liberal, conservator, creştin, iudaist, musulman, budist, păgân. E simplu şi uşor: eşti precum te-ai născut. Dar e greu să vorbeşti, să scrii despre aceasta. Lumea întreagă e copleşită de incertitudini, fiind ameninţată de terorism, pandemii, cataclisme climatice. Sunt fenomene fără precedent, precum masificarea demografică (transformarea persoanelor şi a comunităţilor în mulţimi anonime); Europa suportă o nouă mare migraţie a popoarelor; în Rusia foarte mulţi pravoslavnici, din cele mai diverse motive, se convertesc la islam. Astăzi, când uraganul globalizării spulberă independenţa, suveranitatea şi diversitatea, doar naţionalismul mai reprezintă o forţă integratoare, o bază a legitimării individuale şi colective. Percep etnocentrismul drept o constantă istorică, concurentul socialismului şi al liberalismului. Confruntarea acerbă dintre internaţionalism şi naţionalism determină Viitorul. Nu văd semne că în secolul XXI omenirea va face faţă provocărilor fără existenţa naţiunilor şi doar cu ”statul minimal”. Timp de cinzeci de ani am fost supus rigorilor Imperiului ideocratic sovietic. Am încercat să mă refugiez în Occident, virtual şi chiar în sensul direct al cuvântului. Am scris despre aceasta în „Evadarea”, o evocare publicată în „Basarabia Literară”, la 22 martie 2019. Când micele naţiuni captive şi solidare au demolat şandramaua sovietică, am nimerit din cazarma comunistă, în bordelul societăţii de consum. Totuşi, trecut prin paradisul sovietic, parcă aş fi fericit Aici şi Acum. Mă simt liber şi oarecum mai împăcat sufleteşte. Dar mă incită în continuare internaţionalismul crâncen, globalizant, extremist şi mortal. Fie el de stânga sau de dreapta, internaţionalismul conduce întotdeauna la aceleaşi abnegaţii ale mulţimilor revoluţionare. Apoi, la aceleaşi eşecuri şi sacrifici inutile. Nostalgia paradisului terestru internaţionalist-proletar nu mă încearcă nicidecum. Pentru mine Homo sovieticus e mort. În plan ideologic, nu sunt aliniat nici unei doctrine politice. Practic, mă aflu situat „dincolo de stânga" şi „dincolo de dreapta". Dar, uneori, mi-ar fi plăcut să fiu „de aici şi de dincolo”, cu aceeaşi intensitate şi în acelaşi moment. Încerc să evit disputele şi confruntările de tipul: „Aut, aut, tertium non datur!”. Cuget simultan ceea ce, de regulă, este abordat în contradictoriu. Niciodată nu m-am putut adapta. Am făcut adesea contrariul decât mi se spunea. Am fost un fel de disident. Acum, trăind într-un regim al democraţiei globalizante, îmi vine tot mai greu să asimilez ”politically correct” - ideologia oficială a UE, botezată de unii critici ”californizarea Occidentului”... Uneori, când sunt intervievat, am plăcerea să pariez pe evenimente inopinate, considerate improbabile sau imposibile de gânditorii de elită, de numeroşi politologi şi experţi, care îşi fac o profesie din a-şi da cu părere pe bloguri sau în talk-show-uri interminabile, partizane, plicticoase şi inutile. Rămân pasionat mai mult de predicţii şi modele prescriptive. Dar nu subestimez arhivarii şi istoricii, autorii modelelor descriptive ale unor timpuri apuse. Involuntar, mă las pradă amintirilor. Drept urmare, caut să definitivez, pe apucate, o lucrare intitulată ”EI şi NOI”. O carte despre nişte întâmplări trăite, care îmi determină acţiunile ca o radiaţie invizibilă. EI sunt gâşte domestice/colhoznice. NOI suntem găşti sălbatice. Ferma colhozului versus stolul migrator; internaţionalişti versus naţionalişti. Două structuri biopsihice distincte - OMG şi ECOTIP. Internaţionalismul este un fenomen artificial. Naţionalismul este un fenomen natural. „EI” doresc să restaureze Imperiul. „NOI” promovăm Etnoresurecţia. Am căutat mereu sintonia celor două tendinţe antagoniste: una, de a fixa ce s-a realizat deja, cealaltă, de a suprima ce este consacrat, pentru a pune în loc o realitate superioară. Prin studiu şi cunoaştere am ajuns la o convingere fermă: ceea ce pare ireversibil în mersul istoriei, poate fi stagnat, accelerat sau deturnat; prea multă ordine duce la sclerozare, iar o dezordine accelerată devine distructivă. Cred sincer în binele stabilităţii. Dar şi în necesitatea schimbării. O nouă paradigmă nu semnifică perpetuarea sistemelor de guvernare existente. La ora actuală, constat o căutare febrilă, generalizată la sacră planetară. Captez nişte semne derutante ale timpului în care trăim. Experţii sugerează vectori şi soluţii în multiple domenii. Diverse naţiuni produc un torent de concepte, viziuni, scenarii, care se scindează în zeci de viituri. Totodată, în unele ţări se pare că sursa creatoare şi vitală e deja secătuită... Ca cercetător ştiinţific, mă preocupă misterele capitalului, expansiunea corporaţiilor, consecinţele globalizării, noile paradigme şi, în mod special, reacţia de răspuns - Etnoresurecţia. Încerc să înţeleg ce s-ar putea obţine, cu adevărat, prin ordine şi dezordine, prin înlocuirea actualul vid ideologic secundat de haos al opţiunilor cu un Proiect de supravieţuire a Statului şi a Naţiunii, ca o modestă contribuţie la conturarea Paradigmei Viitorului.

5.Dac liber

În viaţa mea spirituală a existat o cotitură, un moment crucial, când am conştientizat imperativul eminescian – „În România totul trebuie dacizat”, care s-a transformat ulterior în idealul - Dacia Phoenix-Dacia Felix. Atunci mi-a trecut prin minte predicţia: „noi, românii, putem materializa o realitate viitoare, care există deja, ca potenţial, în trecutul nostru milenar”. Iată şi un extras din jurnalul ţinut în acea perioadă, o viziune personală asupra viitorului românilor: În trecut, am luptat cu un Imperiu necreştin. Şi am obţinut unele victorii morale. Dar nu le-am putut fructifica decât parţial. Căci apăruse un alt Imperiu - creştin-ortodox. Acesta ne ”elibera” de Imperiul precedent. În prezent, deznaţionalizarea noastră continuă. ”Eliberatorii” ne mint cu mituri internaţionaliste. Noi îi derutăm cu un simţ nativ al umorului. Simulând obedienţa, renaştem, ca Pasărea Phoenix. Instinctul autoconservării s-a declanşat. Nucleul nostru genetic germinează întruna. A încolţit deja sămânţa dacilor liberi nemuritori. Zalmoxis este cu NOI! Aşa să ne ajute Dumnezeu!”. În anii de studii la Universitatea de Stat din Leningrad (1961-1964), ca să aflu adevărul despre strămoşii noştri, visam să ajung cercetător ştiinţific la Biblioteca Vaticanului. Eram pasionat de civilizaţiile Daciei şi Iberiei - două aripi ale latinităţii, două margini ale Imperiului Roman. Îi invidiam pe acei care posedă la perfecţie limbile clasice şi pot studia arhivele imperiale. La cei douăzeci de ani împliniţi, mai visam să scriu un roman - „NOI, desculţi prin Europa”. Dacă deplasarea ar fi fost liberă, ca în prezent, aş fi ajuns pe coasta Atlanticului numai cu pesmeţi şi apă chioară. Mă vedeam străbătând pe jos toată Europa, ostenit dar fericit, răcorindu-mi picioarele zdrelite în apele reci ale oceanului … Uneori, visele tinereţii se împlinesc, fie şi parţial sau prea târziu. Am ajuns, peste o jumătate de secol, în Iberia. Scrutam orizontul la Monte Estoril, aproape de Lisabona, pe coasta atlantică a Portugaliei. Şi, o lacrimă de copil se prelingea pe obraz. Târziu de tot, trăiam libertatea deplină visată în adolescenţă… Posibilitatea de a pleca oriunde şi a reveni acasă din proprie dorinţă, nu cu aprobarea obligatorie a unui supervizor (куратора от КГБ), este mai importantă decât siguranţa locului de muncă şi abundenţa hranei de la ferma colhozului «Дружба» sau a sovhozului «Путь к коммунизму». Migraţia nestingherită este sensul existenţei gâştelor sălbatice naţionaliste. Voinţa de a trăi în libertate, reprezintă o unitate de măsură. Cât de mult îţi doreşti să fii liber? Cuantificat, răspunsul la această întrebare serveşte drept un indiciu calitativ al etno-psihicului. La nivel individual, setea de libertate ne ajută să descifrăm obiectiv diferenţa dintre un simplu individ şi o personalitate. Iar la nivelul poporului, lupta pentru libertate si capacitatea de autoguvernare condiţionează atingerea de către acest popor a statutului superior de „Naţiune”. În februarie 1990, am participat la primele alegeri, relativ libere, din fostele colonii ale Imperiului sovietic. Am devenit, din primul tur, „deputat al norodului” în Sovietul Suprem al RSSM. In consonanţă cu imperativul formulat de poetul naţional – dacizarea totală , am intercalat în platforma mea electorală, elaborată în decembrie 1989 la Cernăuţi, următoarele două puncte: «Adoptarea unor legi şi elaborarea unei strategii menite să asigure fortificarea vitalităţii Moldovei ca etnosistem, consolidarea tuturor resurselor disponibile (biologice, ecologice, creatoare, producătoare) şi orientarea lor spre scăderea mortalităţii, creşterea natalităţii şi longevităţii, ameliorarea fondului genetic şi o nouă calitate a vieţii materiale şi spirituale»; «Acordarea unui statut prioritar copiilor şi tinerilor în procesul general de prosperare a întregii populaţii a RSSM. Renunţarea la actualul sistem de educaţie şi învăţământ, bazat pe valori străine de aspiraţiile moldovenilor şi ale celorlalte grupuri etnice conlocuitoare. Fondarea Asociaţiei «Dacii Liberi» a tuturor copiilor şi tinerilor români (moldoveni) din URSS». La începutul anilor 90, la Bucureşti, am elaborat „Homo agens-Dacul liber” - un ghid moral pentru potenţialii susţinători ai Proiectului de Ţară „România Reîntregită-Dacia Phoenix”. Caut să aplic ceea ce cred la nivel teoretic. Mi-am clarificat ierarhia motivelor şi ritmul propriu de evoluţie. Am învăţat deja să mă cunosc pe mine însumi. Conştientizez ego-ul meu inconştient şi depun un efort considerabil pentru a mă elibera de programe şi condiţionări predeterminate, care mă menţin intangibil, în tipare comportamentale perimate. Acum trei decenii, am renunţat total la orice product care conţine nicotină sau alcool şi caut să respect recomandările nutriţioniştilor. Ştiinţa, noua biologie oferă tot mai multă materie primă pentru a face creierul să funcţioneze în moduri noi şi diferite. Mi-am conceput codul etic ca un mozaic şi caut pietre pentru a-l definitiva – instrumente şi reţete care ajută oamenii să-şi schimbe creierul şi viaţa. Cuget asupra realităţii prin lentilele unei noi minţi - mintea dacului liber. Şi de aceea percep în mod diferit viaţa mea şi realitatea mediului ambiant. Totodată, constat că partea cea mai dificilă în procesul dacizării ţine de o anume barieră de ordin psihic: la start m-am simţit inconfortabil că nu mai aveam aceleaşi reflecţii şi opţiuni pe care le-am avut anterior. Această stare de a fi îmi părea străină, „anormală”; totul devenea nesigur, nu mă mai simţeam ego-ul meu familiar. Reveneau în forţă cugetările compulsive, care duceau la aceleaşi opţiuni, făcându-mă să acţionez automat, în formulă stereotip, să trec prin aceleaşi întâmplări pentru a reafirma aceleaşi emoţii ale identităţii mele. Totuşi, oricât de inconfortabil şi dificil ar părea la început, ştiu că acesta este momentul în care am intrat pe teritoriul necunoscut al dacizării; că mă aflu în procesul redresării şi am de străbătut o distanţă între vechiul meu ego şi noua mea identitate - cea a dacului liber. Trecerea „Podului regenerării traco-geto-dacilor” presupune abandonarea ego-ului familiar şi previzibil - conectat la aceeaşi cugetare, aceleaşi idei, aceleaşi opţiuni, aceleaşi comportamente şi aceleaşi sentimente. Păşirea dincolo, peste râu, într-un tărâm necunoscut, semnifică plecarea din trecutul meu familiar, previzibil şi îndreptarea către un viitor nefamiliar, imprevizibil. Distanţa dintre vechiul ego (român) şi noul ego (dac liber) reprezintă moartea biologică a vechii mele personalităţi. În consecinţă, creez un nou ego, cu o nouă cugetare, cu noi reflecţii, opţiuni, comportamente, cu noi emoţii. Şi militez în continuare pentru biodiversitate şi antropodiversitate, pentru supravieţuirea Statului şi Naţiunii. Sunt ferm convins: fără teorie precisă, nu există acţiune eficace. Un pas înainte în teorie înseamnă doi paşi înainte în practica pură. Necesitatea unei Etnoutopii devine acum lucrul cel mai practic din lume. Enunţata Paradigmă Etnosistemică pretinde să devină o teorie a Etnomodelării, un suport pentru ştiinţa şi arta guvernării Statului-Etnosistem.

Mircea Druc,

un dac liber

Bucureşti, octombrie 2020>>