Cel mai mare elogiu adus presei de comunişti

Făcându-mi ordine în hârtiile mele de o viaţă, am dat peste un text scris şi – cred – publicat în aprilie 1994, la aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Pamfil Şeicaru. Îl reproduc acum, în iunie 2014, după 20 de ani, surprins de actualitatea problemelor pe care le avea presa în urmă cu 20 de ani. Şi pe care le va avea – cred – şi peste 20 de ani.

Societatea Ziariştilor Români a găsit de cuviinţă să organizeze, ieri, la ora 11, o manifestare consacrată împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Pamfil Şeicaru. Coincidenţa a făcut ca tot ieri, la aceeaşi oră, să fiu invitat, alături de alţi directori şi redactori şefi, la o întîâlnire cu Virgil Măgureanu, directorul SRI. Aşa cum de altfel am spus şi în cuvântul meu la manifestare, am preferat, în cele din urmă, întâlnirii cu Virgil Măgureanu, întâlnirea cu amintirea lui Pamfil Şeicaru. Nu numai pentru că, spre deosebire de directorul „Curentului“, intrat deja în eternitate, directorul SRI e, ca orice atotputernic al clipei, trecător, dar şi pentru că manifestarea organizată de SZR mi s-a părut principalul eveniment al zilei. Cel puţin prin câteva dintre semnificaţiile sale.

Una dintre acestea se referă la mult discutata rezistenţă în timp a scrisului la gazetă. Într-o scenă memorabilă din „Ultima oră“ de Mihail Sebastian, secretarul de redacţie al ziarului „Deşteptarea“ îi declară profesorului Alexandru Andronic, venit la redacţie ca să-şi exprime îngrijorarea faţă de greşelile de tipar cu care apăruse articolul său: „O gazetă trăieşte o zi. Mai puţin de atît. O dimineaţă, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită“.

Personajul lui Mihail Sebastian nu e singurul care a pus şi pune activitatea jurnalistică sub semnul efemerităţii. Sunt numeroşi cei care cred că, spre deosebire de literatură, gazetăria nu rezistă în timp, nu reuşeşte să ofere personalităţi pentru posteritate. În viziunea acestora, jurnaliştii, chiar şi dintre cei mari, dispar din conştiinţa unui popor o dată cu dispariţia lor fizică. Între gloria prezentă  a unui gazetar şi mărimea sa în posteritate ar fi o diferenţă înspăimîntătoare.

Cazul Pamfil Şeicaru contrazice convingător această prejudecată.

Deşi numai gazetar, directorul „Curentului“ a rămas în amintirea urmaşilor cu un nume de rezonanţă. Manifestarea consacrată aniversării a 100 de ani de la naşterea sa ne-o dovedeşte cu prisosinţă. Ea s-a bucurat nu numai de o prezenţă substanţială din partea jurnaliştilor, dar şi de o mediatizare însemnată.

O altă semnificaţie a evenimentului de ieri trimite la raporturile dintre presă şi putere. Mulţi demnitari de azi nu cred în forţa presei. Altfel nu s-ar explica dispreţul suveran faţă de criticile apărute împotriva lor în jurnale, bădărănia cu care îi tratează pe gazetari. Predecesorii acestor demnitari – comunişti – au dovedit însă o mult mai bună cunoaştere a adevăratei realităţi. Ei şi-au dat seama, imediat după 23 August, că presa reprezintă o neliniştitoare putere. Că nu-şi pot face de cap dacă nu-i pun la respect înaintea tuturor, înaintea politicienilor burghezi, înaintea muncitorilor manuali şi intelectuali, pe jurnalişti. Expresia cea mai convingătoare a acestei conştientizări: primul proces postbelic intentat oamenilor fostului regim i-a avut drept acuzaţi pe marii jurnalişti.

E vorba de ceea ce în epocă s-a numit, cu o sintagmă puternic afectată de propaganda comunistă, procesul „criminalilor de gândire“. Locul de frunte în lista acuzaţilor a fost deţinut de Pamfil Şeicaru. Nu era întâia oară când directorul „Curentului“ se confrunta cu ura celor aflaţi în fruntea bucatelor. Carol al II-lea, de exemplu, a încercat să-l lovească ori de câte ori a putut. S-a ajuns astfel ca la un moment dat „Curentul“ să fie suspendat pe 10 zile. Comuniştii au împins însă ura faţă de Pamfil Şeicaru, faţă de gazetăria independentă, pînă în pînzele albe. Directorul „Curentului“ a fost condamnat la moarte în contumacie. Fireşte, sentinţa e absurdă. Ea trădează, însă, în subtext, conştiinţa primejdiei pe care o reprezenta pentru comunism activitatea gazetărească. Să condamni un jurnalist la moarte înseamnă să recunoşti, în chip indirect, că a reprezentat o uriaşă forţă. Această condamnare la moarte reprezintă astfel cel mai mare elogiu adus nu numai lui Pamfil Şeicaru, dar şi tuturor marilor jurnalişti români de azi şi de ieri. Aniversarea centenarului lui Pamfil Şeicaru a constituit, astfel, un bun prilej de a ne aminti şi de a reaminti altora cât de mare poate fi considerată, la un moment dat, puterea presei.

Din partea noastră, a jurnaliştilor de azi, nu cerem potentaţilor zilei să meargă până acolo cu recunoaşterea importanţei pe care o are presa încât să ne condamne la moarte. Noi cerem mult mai puţin. O mai mare bunăvoinţă în materie de transparenţă, o tratare a presei pe picior de egalitate de către celelalte puteri.