Articol publicat pe blogul Despre Opera.

O singură schimbare importantă faţă de spectacolul din Martie a fost prezenţa Iuliei Isaev în rolul Tatianei, precum şi promisiunea că l-am putea vedea pe Dmitry Lavrov într-o formă mai bună în rolul titular (data trecută baritonul rus acuzând o afecţiune care l-ar fi împiedicat să cânte la nivelul potenţialului său).

Consideraţiile asupra punerii în scenă ar fi cu totul inutile, cu atât mai mult cu cât referinţe despre producţia lui Ion Caramitru puteţi găsi şi mai jos.

Într-un fel, această reluare dă o indicaţie destul de clară asupra avantajelor de a programa o serie de spectacole cu aceeaşi distribuţie, un model care nu este adoptat la ONB decât în cazul premierelor. Spectacolul de operă are particularităţile lui, temperatura discuţiilor dintre spectatori ajunge repede la punctul de fierbere, cu cât sunt mai mulţi şi au despre ce să dezbată. Chiar şi la două luni distanţă, faptul că aceeaşi echipă de invitaţi a fost programată din nou a adus mai multă coerenţă acestui Evgheni Oneghin.

Andrei Dunaev a fost, de departe, cel mai bun de pe scenă. Ireproşabil ca stil şi dicţie, vibraţia din vocea lui a creat un Lenski plin de emoţie, ale cărui sunete filate din finalul ariei din Actul II au făcut senzaţie. Nu mă hazardez deloc dacă spun că tenorul de la Bolşoi Teatr a fost cel mai bun Lenski ce a cântat în producţia curentă de la ONB. La un nivel surprinzător de aproape de cel al lui Dunaev a fost şi Iulia Isaev. Iată o definiţie vie a termenului de „soprană lirică”: o voce plină, rotundă, care se impune prin tehnică şi volum, fără să taie prin orchestră ci plutind maiestuos peste sunetul acesteia. În plus, stagiul de la Metropolitan se cunoaşte, pianissim-ii din duetul final cu Oneghin ridicând tensiunea multor spectatori, după o scenă a scrisorii deja impecabilă. Păcat că regia lui Caramitru nu empatizează prea mult cu fragilitatea personajului ci mai degrabă cu un tipar verdian, al marii doamne care rupe scrisoarea într-o atitudine suverană, apoi iese din scenă ţeapănă. Dar asta nu contează în bilanţul general la serii, care a funcţionat clar după principiul: prima la musica e poi le parole. Cât despre Lavrov, prestaţia s-a nu s-a îmbunătăţit semnificativ. Sigur, stilul în care a cântat a fost expresiv şi foarte îngrijit, idiomatic şi autentic. Problema sa nu a fost neapărat volumul (prea mic pentru gustul publicului obişnuit cu voci mai mari, chiar dacă nerafinate), ci faptul că rolul îl solicita foarte mult, la limita forţării în momente în care nu părea să fi fost nevoie. Dar, per total, condescendenţa personajului care se topeşte şi se transformă într-o disperare a cărei sinceritate rămâne mereu ambiguă i-a reuşit destul de bine.

În rest, aceleaşi remarci ca în cazul spectacolului din Martie. Horia Sandu - un Gremin fără prestanţă, în ciuda unei voci impozante cu grave foarte sigure, dar cu o manieră de cânt plebeiană, nu a reuşit să alunge umbra prelungă a lui Pompeiu Hărăşteanu din acest rol. Oana Andra a încercat iarăşi să substituie prin ţopăială şi veselie forţată ceea ce vocea nu a reuşit nici măcar să schiţeze portretul Olgăi, o interpretare atât de anostă, din care n-a rămas nici o amintire, e chiar greu de egalat în irelevanţă, fie şi la standardele actuale ale ONB. Sorana Negrea, Andreea Iftimescu şi Valentin Racoveanu au fost nişte caricaturi, „ajutate” şi de regie, mai ales în cazul Filipievnei şi al lui Triquet.

Iurie Florea pare să fie singurul dirijor al ONB care reuşeşte să nu decaleze grav orchestra de solişti mai mult decât o singură dată (în duetul Oneghin - Tatiana din Actul III), ba chiar să izbutească şi să scoată nişte culori dintr-o falangă altfel exemplar de aridă. Sigur, asta nu a putut împiedica producerea obişnuitului „Festival al Cornului Rătăcitor”, ale cărui rădăcini ar trebui căutate la Conservatoarele naţionale.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.