Un Œdipe mult întârziat la Opera Națională București

Într-o joi, 21 Decembrie 2023, apoi Luni, 15 Ianuarie 2024, la Opera Națională București, avanpremieră/premieră George Enescu: ŒdipeRegie, decor, costume, lumini și coregrafie: Stefano Poda; regizor asociat: Paolo GianiIonuț Pascu – Œdipe, Marius Boloș – Tirésias, Dan Indricău – Créon, Andrei Lazăr – Păstorul, Ion Dimieru – Marele Preot, Leonard Bernad – Phorbas, Ștefan Lamatic – Străjerul, Daniel Filipescu – Thésée, Andrei Petre – Laïos, Oana Andra – Jocaste, Sorana Negrea – Sfinxul, Daniela Cârstea – Antigone, Andreea Iftimescu – Mérope, Florentina Picuș – O femeie tebanăCorul, Corul de copii, corpul de balet și Orchestra Operei Naționale București.Dirijor: Tiberiu Soare  

Update după „premiera” de Ziua Culturii Naționale

Distribuția a fost identică cu cea a „avanpremierei”. De fapt, spectacolul din 15 ianuarie a purtat titulatura de „premieră” doar ca să dea impresia de eveniment în fața politicienilor invitați la Operă (dar care au venit într-un număr sub așteptările managementului ONB). În partea vizuală, cel puțin, nu a fost nici o diferență. E drept însă că spectacolul a câștigat un pic în fluență.

Așa cum am spus, producția lui Stefano Poda este, în primul rând, foarte frumoasă, aproape un show rock transpus în operă și la acest capitol bate cam tot ce s-a făcut la ONB în ultima sută de ani. Dar asta nu înseamnă că ar fi și cea mai bună punere în scenă a lui Œdipe. E imposibil de egalat tabloul ciumei din Teba echivalat de Andrei Șerban cu mineriada din iunie 1990. Sau actul al patrulea al lui Poda cu drama refugiaților pusă în scenă de Valentina Carrasco. Exemplele pot continua, însă ar însemna să compar ce nu se poate compara, pentru că sunt concepte regizorale foarte diferite. Important este că România (atât vreme cât ONB e singura instituție capabilă să monteze Œdipe) are acum o producție realmente foarte, foarte bună.

Există și niște minusuri. Unul dintre ele, cel mai deranjant, este kitsch-ul luminilor  țâșnind din pupilele ochilor-metope care alcătuiesc pereții scenografiei. Dar e un defect mai degrabă minor. Poda n-a simțit bine dramaturgia cumva inegală a operei și debutul actului al doilea este destul de plicticos (scenele cu Œdipe și Phorbas, apoi cu Mérope). În mod curios, chiar și scena luptei dintre Œdipe și Laïos e destul de plată, strivită de conceptul regizoral.

În schimb, tabloul Sfinxului este excelent, seamănă cu ce a făcut Poda la Torino în In questa reggia dinTurandot, dar nu o copie a acesteia, ci o idee originală.

Je t’attendais; de toutes mes victimes tu seras la plus belle – Scena Sfinxului, Opera Națională București, 2023 (r. Stefano Poda)

Deși această scenă este cea mai puternică din toată opera, Poda a reușit încă un moment extraordinar în actul al treilea, cu automutilarea lui Œdipe, care iese prin irisul unui ochi imens plasat în mijlocul scenei.

Voyez, Thébains, voyez! – Actul III, Opera Națională București, 2023 (r. Stefano Poda)

În plan muzical, în general a fost mai bine. E posibil să fiu influențat și de faptul că am reascultat opera, în câteva interpretări majore, pentru a scrie articolul trecut (Mic ghid de ascultat și de văzut Œdipe). Un singur minus: unele defecte au devenit încă mai supărătoare.

Dar să încep cu partea bună. Ionuț Pascu a internalizat și mai bine rolul titular. E imposibil de reproșat ceva în actele doi și trei. Ba chiar, în monologul din finalul actului al treilea, a fost realmente emoționant. De la Est-ce vous, mes enfants?încolo, Œdipe a fost sfâșietor, Pascu reușind să nu cedeze tentației veriste à la Ohanesian. În ultimul act, a acuzat o inevitabilă oboseală în voce, observabilă în registrele de pasaj, dar a continuat să livreze vocal suficient de consistent în ultimul monolog. Cred că, așa cum a cântat (remarcând aici cu plăcere și dicția), interpretarea lui e la cel mai înalt nivel (Johan Reuter sau Christopher Maltman).

Restul distribuției a rămas în aceleași limite, mai degrabă provinciale, cu mici excepții: Leonard Bernad în rolul lui Phorbas, o voce distinctă și cu anvergură mai mare decât cea oferită în mod obișnuit de scena bucureșteană și Ștefan Lamatic în rolul Străjerului, deși un pic cam prea liric. Păcat de pronunția slabă a lui Marius Boloș: Duler! Duler! O teră naturelă! a stricat mult din impactul unei voci foarte adecvate pentru  Tirésias (un rol care aduce cumva, din punct de vedere dramatic, cu cel al lui Monterone din Rigoletto, pe care Boloș îl cântă cu mare succes la ONB). Marele Preot, Créon și Thésée au fost slabi, Laïos – corect și atât, însă Andrei Lazăr a exploatat la maximum, și foarte bine, toate resursele vocale de care dispune pentru interesantul rol al Ciobanului, pe care viziunea lui Stefano Poda l-a apropiat și mai mult de Iuródivï, nebunul din Boris Godunov: a avut același impact ca în opera lui Musorgski.

Din păcate, toată distribuția feminină a fost slabă. O  Jocaste galinacee, o Mérope  anonimă și un Sfinx inacceptabil (până la punctul în care punerea în scenă a fost compromisă vocal) au arătat cam ce poate corpul de mezzosoprane al ONB. Era o șansă cu Antigone, dar și aici, soprana avea o voce cu câteva numere mai mici decât cerințele (nu foarte mari ale) rolului.

Corul a cântat parcă ceva mai bine, ezitant la început (Roi Laïos, en ta maison), când expunea doar sopranele, trâmbițând în multe locuri, dar cu o bună definiție a vocilor în scenele mari (finalul actului doi, de exemplu). Experiența se vede, per total au cântat mai bine decât în alte opere de repertoriu în care tradiția lui Stelian Olariu s-a pierdut de mai mulți ani.

Soare a dirijat mai atent la echilibrul scenă-fosă, derapând acceptabil de puțin. N-a fost o mare viziune dirijorală (până la Silvestri e o distanță), dar în Œdipe e deja mult și așa. Mai rău a fost cu imnul României, intonat la începutul serii de gală, cu Alexandru Constantin solist, în care, din cauza dezechilibrului alămurilor și al percuției, trebuie să recunosc că n-am recunoscut piesa.

Poate că v-ați fi așteptat să încep cu descrierea evenimentului, cu discursul Ralucăi Turcan etc. Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile în instituțiile muzicale românești, sub scuza Zilei Culturii Naționale, merită o analiză separată, într-un articol viitor.

Cronica „avanpremierei”

Așa cum remarcam în ultimul articol, publicul bucureștean are ocazia să experimenteze o dramaturgie muzicală pe cât de neobișnuită, pe atât de întâmplătoare prin spectacolele cu Œdipe de la Teatrul Bulandra și Opera Națională, pe parcursul unei singure săptămâni (și probabil și de-a lungul lunii ianuarie).

Sunt de părere că producția lui Stefano Poda de la Opera Națională București este cea mai frumoasă punere în scenă văzută vreodată aici, din punct de vedere estetic și vizual. Depășește orice, sunt convins că și Fantoma de la Operă. Nu e neapărat și cel mai bun, asta e o altă discuție.

Cumva, în dinamica scandalurilor de la ONB provocate de unica operă a lui Enescu, având ca rezultat casarea multor decoruri după doar câteva reprezentații, există și o latură bună. De-a lungul a 65 de ani scurși de la creația națională a lui Œdipe, au fost prezentate nu mai puțin de opt (!) producții (dacă o adăugăm și pe cea „invitată” a lui Nicolas Joel, pe lângă cele ale lui Jean Rânzescu, Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Petrică Ionescu, Anda Tăbăcaru-Hogea, Valentina Carrasco și, acum, Stefano Poda). Ar veni cam una la 8 ani, dar, dacă ținem cont că montarea „istorică” a lui Jean Rânzescu a „ținut“ din 1958 până la căderea comunismului, ritmul ar fi chiar mai accelerat: câte o nouă punere în scenă la nici cinci ani.

Sper ca această premieră, etichetată fără nici o explicație drept „avanpremieră”, să însemne o nouă epocă în ceea ce privește regia de operă de la ONB. Stefano Poda este într-o cu totul altă ligă față de ubicuitarii regizori italieni naturalizați în provincia românească, responsabili pentru multe producții penibile la ONB în ultimii ani. Epoca de Carloșilor, Mazzonilor sau Vaccarilor apare acum, ca niciodată, revolută.

Un concept universal

Stefano Poda pare să fi găsit o soluție unică pentru punerea în scenă a oricărei opere. Cu câteva variații, conceptul său arată foarte asemănător, fie că este vorba de Turandot, Povestirile lui Hoffmann, sau Œdipe. O cutie imensă, deschisă spre public, cu trei pereți decorați sau nu cu o anumită textură, un spațiu gol în mijloc pe care Poda mișcă mulțimi de oameni cu o îndemânare uimitoare, ceva între joc de scenă și coregrafie. Libretul e urmărit doar ca o referință, fără să fie respectate detaliile care ar putea intra în contradicție cu acest concept. Costumele sunt mai mereu la fel, tronconice, evazate, albe, cu diferențe minime între personaje, mergând până la confuzie, cu una-două excepții pe care Poda le consideră necesare. Mișcarea lor e hieratică, confuzia este semănată cu bună știință. Impactul e formidabil. Nu există nici o preocupare pentru personen regie, personajele sunt caracterizate suficient de muzică. Deși toate constatările ar putea constitui un manual de anti regie clasică de operă, acest cadru funcționează de fiecare dată: n-am găsit nici o critică clar vehementă împotriva punerilor în scenă ale lui Poda, chiar dacă acest concept era folosit neașteptat în L’elisir d’amore sau în Faust.

În Œdipe, turnanta din mijlocul scenei este acoperită de nisip, iar o mulțime de figuranți constituie, prin corpurile lor aproape nude, un adevărat decor. Pereții laterali integrează un fel de metope (precum cele de la Tropaeum Traiani de la Adamclisi) având în mijloc același basorelief al unui ochi, o temă recurentă evidentă, având în vedere că personajul principal sfârșește prin a se automutila,  orbindu-se.

Unul dintre cele mai spectaculoase momente este, așa cum e de așteptat, scena Sfinxului. Acești actori se târăsc în interiorul unei cuști, înconjurând mezzosoprana (într-o rochie roșie) și mimează râsetele și vaierile ei, astfel încât impresia unui monstru cu tentacule de forme greu de precizat, și cu atât mai terifiante, e foarte vizibilă.  Am să mă opresc aici cu detaliile, sunt de părere că merită să le descoperiți direct în sală, la spectacolele viitoare.

Evident, asta nu înseamnă că producția lui Stefano Poda ar fi neapărat mai bună decât cea a Valentinei Carrasco sau a lui Andrei Șerban. Înseamnă doar că poziționarea sa este atât de diferită încât pune și mai mult în valoare calitatea operei lui Enescu, predispusă la interpretări și viziuni regizorale una mai provocatoare ca alta.

Un spectacol reprezentativ pentru ONB

Da, e reprezentativ din toate punctele de vedere, inclusiv cele rele. Opera Națională București traversează o criză tot mai accentuată. Ansamblul de soliști îmbătrânește și, așa cum e natural să se întâmple, cântă din ce în ce mai rău. Puținele talente care au reușit să se angajeze aici, din lipsa locurilor disponibile, sunt într-un stadiu al carierei care nu le permite să abordeze roluri prea diverse. E drept, nici noile voci nu sunt neapărat niște revelații, elegant spus. Dar, spre deosebire de orice alt teatru de operă din lume, aici există o tradiție a prezentării operei Œdipe. Practic, singura provocare este găsirea unui solist pentru rolul titular. Din fericire, după cele câteva puneri în scenă din Europa de Vest (Covent Garden, Festivalul de la Salzburg, Opéra Bastille, Komische Oper Berlin etc.) există bas/baritoni foarte buni care ar putea fi convinși relativ ușor să cânte și la București acest lung, dificil, dar destul de rar rol. În condițiile în care Ștefan Ignat n-a mai cântat de multă vreme rolul, ceea ce pare să însemne și că nu mai are resursele vocale necesare, invitat a fost Ionuț Pascu. Des întâlnit la opera din Tel Aviv, era unul dintre cei mai buni baritoni români, cel puțin până la apariția lui George Petean.

Diferența dintre Pascu și restul distribuției a fost evidentă, ca și cum ar fi fost vorba de două filme diferite. A fost singurul cu o dicție care nu te trimitea la supratitrare și a cântat cu aplomb și siguranță. Sigur, susținerea vocii rămâne o problemă, dar tolerabilă în condițiile în care rolul lui Œdipe nu are declamații lungi decât în puține cazuri (în actul al doilea și puțin în final), baza fiind un fel de parlando, nu foarte diferit de cel al lui Boris Godunov uneori, iar aici Pascu a excelat. Monologul final a fost chiar emoționant.

Mediocritatea a fost evidentă în restul distribuției. Mediocritate în sensul că fiecare s-a descurcat cum a putut, de la „destul de bine” în cazul lui Marius Boloș (Tirésias impresionant, dar cu o dicție deseori greșită, atunci când era inteligibilă) până la „inacceptabil” în cazul Soranei Negrea (Sfinxul), complet împotriva stilului impus de Enescu personajului, cu un vibrato larg și incontrolabil, o alegere inexplicabilă. De departe, cel mai slab Sfinx auzit vreodată. În rest, confuzia intenționată între personaje semănată de Poda prin costume a subliniat și mai mult linia mediană dintre aceste două extreme. Practic, aproape nici o diferență între Créon, Thésée, Marele Preot, Phorbas sau Străjer, tot așa cum greu puteai distinge între Mérope și Jocaste. Nici în rău, nici în bine. Păcat însă că Daniela Cârstea a fost o Antigona ștearsă, abia audibilă, e totuși un rol de soprană lirică unde chiar se poate face o impresie bună, mai ales că muzica ultimului act e mai accesibilă. O notă specială pentru Andrei Lazăr în rolul mic al Păstorului, tenorul ONB excelează uneori în postură de comprimar.

Œdipe nu s-a mai cântat la ONB de vreo șase ani, mai exact din stagiunea 2018/19, ceea ce este impardonabil. Să nu mai amintim de promisiunea nerespectată de a fi prezentată la Festivalul Enescu de anul ăsta, devenită apoi o premieră întârziată care s-a transformat în… avanpremieră. Probabil că rutina interpretării s-a tocit între timp și s-au mai făcut câteva repetiții, în afară de obișnuitul „șnur”. În aceste condiții, Tiberiu Soare a condus orchestra cu mai multă concentrare și, cel puțin în primele trei acte, n-a sunat rău. Echilibrul dintre fosă și scenă s-a rupt în actul final, când toate manierismele criticate mereu („tare, lungă și pe sus”, ca-n fotbalul britanic) au prevalat în fața oricărei tentative de finețe. Antigona a fost complet acoperită de orchestră și chiar și Ionuț Pascu a trebuit să se lupte cu direcția lui Soare, până atunci destul de colaborativă. Mai mult, o rea „tradiție” la București este de a trișa instrumentația cerută de Enescu prin folosirea unui sintetizator care să înlocuiască instrumente mai puțin întâlnite (fierăstrăul din finalul scenei Sfinxului e unul, dar mai sunt și altele: saxofon, celesta, glockenspiel, harmonium) cu niște sample-uri ce sunau ca un acordeon. Corul, la rândul său, a avut mari dificultăți cu dicția în limba franceză, dar și momente bune, mai ales în primul act.

Cu toate minusurile muzicale, multe, dar puține extreme, cu o rutină muzicală care încă mai funcționează și o regie excelentă, Œdipe de la ONB rămâne un spectacol care merită văzut în primul rând, poate fi ascultat (în al doilea) și e cât se poate de recomandabil. Ovațiile și aplauzele de la finalul avanpremierei au fost sincere, entuziaste și justificate.

Articol publicat iniția pe blogul Despre Opera