Nici urmă de îngeri în noul film al lui James Wan, „Trăind printre demoni 2“ / „The Conjuring 2“, care oferă un ditamai demonul ca principal antagonist. Şi, desigur – „numele meu este Legiune, pentru că suntem mulţi“ –, nenumăraţi demoni mai mici, spirite, fantome şi alte manifestări ale paranormalului, ale „lumii de dincolo“. Doar umbra unui înger apare într-una din amintirile din copilărie ale lui Ed Warren, demonologul şef. Adevăraţii şi singurii „îngeri“, de fapt, ca şi în primul film, sunt doar cuplul de „vânători de fantome / demoni“ Ed şi Lorraine Warren, care-şi continuă munca de-a ajuta şi a scăpa de umbra maleficităţii pubere şi adolescente, victimele predilecte ale posesiunii demonice.

„London Calling“

Aşadar, aceiaşi eroi în rolurile principale, acelaşi decor tip de „casă bântuită“, acelaşi gen de intruziuni răuvoitoare şi dăunătoare ale „lumii de dincolo“, ale paranormalului, în lumea noastră, aceeaşi intervenţie energică a cuplului Warren în sprijinul copiilor şi adolescentelor hărţuite de „zburători“ nocturni etc. La câţiva ani de la evenimentele horror din Amityville, care i-au impus pe cei doi demonologi ca instanţe supreme în domeniu (dacă Ed este un luptător viteaz şi cu inimă mare, adevăratul medium este Lorraine, pe care fiecare incursiune pe tărâmul celălalt o stoarce literalmente de vlagă), şi la puţină vreme după întâmplările descrise în primul film, mai precis în 1977, soţii Warren sunt chemaţi din nou să rezolve un caz (aparent) asemănător.

Nimfeta şi demonul ei: Janet Hodgson (Madison Wolfe)

Pentru început, singura modificare majoră este că Ed şi Lorraine trebuie să se mute peste Atlantic, în aşa-numita Old England, unde un caz de bântuire şi posesiune face ravagii într-o „mahala“ din nordul Londrei. Atmosfera epocii, care erau anii de început ai exploziei punk-ului, este surprinsă de la bun început printr-o succesiune de cadre – imagini, fotografii, muzică etc. – menite să ne transporte în Anglia de după criza preţului petrolului. Avem de-a face cu o familie din clasele inferioare (low class), în care o mamă singură îşi creşte cei patru copii, dintre care două fete pubere, şi trebuie să mai facă faţă şi bântuirii casei şi, în cele din urmă, îndesirii apariţiilor demonice dincolo de orice limită. Ţinta preferată a „vizitatorilor“ de dincolo este pubera Janet, pe care o bântuie, o posedă şi îi folosesc vocea cum le vine mai bine.

„Piei, Drace“

Pentru că trebuia totuşi ca filmul acesta să fie la un nivel superior celuilalt, de data aceasta nu mai avem de-a face cu „simple“ fantome sau spirite de duzină (dintre care cel mai persistent şi sâcâitor este cel al unui bătrânel care-a murit pe fotoliul-balansoar din sufragerie şi-a venit acum să-şi „viziteze“ familia), ci cu un veritabil demon, venit aici din lumea subpământeană şi care trebuie trimis înapoi acolo. Acesta ia, în mod blasfemiator, aparenţa unei călugăriţe diabolice, tocmai pentru a o jigni pe Lorraine în credinţa sa. Este vorba despre Valak, „marchizul şerpilor“, iar faptul că Lorraine îi află şi cunoaşte numele o va face să aibă putere asupra lui. „Piei, Drace“, cum am spune noi.

Madison Wolfe în rolul Janet Hodgson, pe urmele Lindei Blair, Regan din „Exorcistul“ (1973)

Principalul atu al celor două „The Conjuring“ de până acum este că sunt inspirate din cazuri reale aflate în dosarele soţilor Warren, aşadar te gândeşti cu groază că totul este real, teribil de real. Şi, desigur, natura de eroi a soţilor Warren, care par cuplul perfect (din nou excelenţi, Patrick Wilson şi, mai ales, Vera Farmiga) – din păcate, adevăratul Ed a încetat din viaţă în anul 2006, la 79 de ani. Problema cu filmul / filmele lui Wan este că, deşi foarte bine făcute – dar sperieturile (jump scare-urile) realizate impecabil nu ţin, totuşi, loc de un film cu adevărat bun –, nu sunt nici suficient de stilizate pentru a suscita interesul cinefililor, nu au nici o metafizică intrinsecă de genul „adevărul e dincolo de noi“. Metafizică pe care capul de serie al acestui gen de filme, epocalul „Exorcistul“ al lui William Friedkin din 1973, o avea din plin.

Info

Trăind printre demoni 2 / The Conjuring 2 (SUA, 2016)
Regia: James Wan
Cu: Vera Farmiga, Patrick Wilson, Madison Wolfe, Frances O’Connor

3,5 stele

Citeşte şi: „Un caz de exorcism“ – cronica mea din 2013 la primul film „The Conjuring“

PORTRET DE REGIZOR

Atom Egoyan – o voce a Armeniei pe pământ nord-american



Regizorul Atom Egoyan, al cărui cel mai recent film, „Remember“ / „Răzbunarea amintirilor“, din 2015, intră pe marile ecrane începând de astăzi, s-a născut pe 19 iulie 1960 în capitala egipteană Cairo, din părinţi de origine armeană, dar a fost crescut şi educat în Canada Occidentală. Ambii săi părinţi erau pictori, iar el îşi dorea să devină dramaturg. Însă, după ce a filmat primul său scurtmetraj, a prins un „morb“ care nu-l va mai părăsi niciodată.

A studiat Relaţii Internaţionale şi muzică la Universitatea din Toronto, unde a început, încă din 1979, să-şi facă primele filme scurte. Aşadar, Atom Egoyan este un cineast canadian, dar care, aşa cum vom vedea, s-a identificat cu rădăcinile sale şi a realizat câteva filme despre drama poporului său: răspândirea emigraţiei armene pe toate continentele.

Un cineast al remuşcării

Cineastul s-a impus pentru prima dată atenţiei, cu filmele sale de început, la celebrul Festival de Film de la Sundance, cea mai prestigioasă instanţă a filmului independent. Îşi explorează rădăcinile pentru prima oară, întorcându-se în „patria“ de unde se trăgeau părinţii săi, atunci când turnează, în 1993, filmul „Calendar“ în Armenia. Filmul care are un mare succes, critic şi comercial, impunându-l ca pe unul dintre cei mai importanţi cineaşti independenţi ai anilor ’90, este „Exotica“ (1994), care-o lansează şi pe semidebutanta Mia Kirshner.

În 1997, realizează filmul său considerat cel mai bun de critică, până în ziua de astăzi, şi răsplătit cu două nominalizări la Oscar (regie şi scenariu): „The Sweet Hereafter“ (foto dreapta) (după romanul lui Russell Banks). În aceeaşi linie, va continua cu apreciatul „Felicia’s Journey“ (1999, după William Trevor, cu un Bob Hoskins senzaţional). Chiar dacă filmele sale din deceniul următor nu au mai fost la acelaşi nivel, a stârnit totuşi atenţie cu „Ararat“ (2002, încercare de „epopee“ a diasporei armene) sau remake-ul după un film francez „Chloe“ (2009), un thriller erotic care-a reprezentat cel mai mare succes comercial al său. Tema captivităţii şi a vinovăţiei este urmărită mai departe în filme ca „The Captive“ (2014) sau chiar actualul „Remember“, despre tribulaţiile unui gardian nazist, cu un Christopher Plummer strălucitor.

Top 5 filme importante

1. The Sweet Hereafter (Canada, 1997)
2. Călătoria Feliciei (Canada-Marea Britanie, 1999)
3. Exotica (Canada, 1994)
4. Calendar (coproducţie, 1993)
5. Ararat (Canada-Franţa, 2002)

Ian Holm şi Sarah Polley, în filmul „The Sweet Hereafter“ (1997)