Vă place obrăznicia tinerilor?

Am pus ieri o întâmplare amuzantă pe Internet, cu un chelner într-un restaurant. Am transcris-o cu multă simpatie pentru el, am și precizat clar în text că mi-a plăcut să stau de vorbă cu el. E mai jos, pe pagină.

FOTO Pixabay

A fost amuzantă pentru mine, fiindcă pentru alții s-a dovedit a fi foarte diferită. Chiar și atât de explicită, poziția mea nu a fost deloc clară pentru mulți – se vedea ușor din comentariile și răspunsurile lor. Unii au dedus că m-a deranjat atitudinea chelnerului tânăr, vesel, dezinvolt, frumușel, alții l-au catalogat direct ca „obraznic”, cu conotația negativă uzuală a termenului, coborând opinia mea la nivelul de nerelevantă.

Or, tocmai această obrăznicie merită o analiză mai atentă, fiindcă ne întâlnim zilnic cu ea. Și în recrutare, și în viața de zi cu zi și peste tot. Obrăznicia tinerească, imatură, a celor la început de drum, care acum trec dintr-o lume în alta, știind bine că fără să se mai poată întoarce.

Simplu spus, obrăznicie e ceva ce face cineva la adresa altcuiva, și care-l deranjează pe acesta din urmă, fiindcă încalcă normele sale de comportament social. Norme care sunt diferite pentru alții, desigur, sau care au nivelurile de acceptabilitate poziționate în alt loc, și față de care acel comportament nu ar fi fost defel etichetat ca obraznic. Cum a fost cazul meu, de pildă.

Ingredientul principal al obrăzniciei este intenția. Intenția conștientă, mai precis spus, conștiența reacției negative din partea interlocutorului. Poate fi intenția explicită de a ofensa, din răzbunare sau din alt motiv, intenția de a obține ceva evident nemeritat,  sau altele din același registru. Fără această intenție conștientă, nu cred că obrăznicia mai e obrăznicie. Poți să-i spui în multe alte feluri, dar nu obrăznicie.

Or, exact această verificare-validare, punctul fundamental de referință față de care ar trebui să se raporteze tot ce urmează (înțelegere, reacții, acțiuni, consecințe etc.), e ignorată de marea majoritate a celor afectați. Pur și simplu nu se întreabă dacă „obrăznicia” a fost conștientă și cu intenție. Iar dacă se întreabă, de obicei nu știu cum să evalueze și să-și dea seama, și adesea aleg să presupună reaua intenție, anticipativ, ca nu cumva să riște să „cadă de fraieri”.

Pentru mine a fost evidentă lipsa intenției de a mă ofensa a tânărului și frumușelului chelner, așa că am forțat continuarea discuției de plăcere și amuzament, ceea ce m-a binedispus foarte tare.

Extrapolând cu ușurință, mult prea rar văd în firme și grupuri preocuparea și efortul de a depista mai întâi de toate intenția, înainte de orice interpretare și reacție. Adesea sunt tratați la fel angajații cu rezultate slabe, de pildă, fie că asta vine din indolență, din lene sau chiar din dorința expresă de face rău angajatorului, de a se răzbuna pe el, fie că acestea vin din nenorocul angajatului de se fi născut altfel decât ceilalți, sau de la o recrutare nepotrivită pe postul respectiv.

Și mergând și mai departe, de câte ori ați văzut preocuparea politicienilor de a se adresa și de a ajuta diferit pe săracii care sunt săraci fiindcă așa vor ei, fiindcă le place așa, față de cei care se străduie din răsputeri să-și depășească condiția, dar nu știu ce și cum să facă, sau pur și simplu nu reușesc singuri, orice ar face?

Pentru mine această verificare este un principiu axiologic fundamental și punctul de referință în orice fac, pentru a ști în ce direcție o iau: mă pregătesc de confruntare, iau poziția înțeleptului bătrân, îmi spun și eu părerea sau nu. Chiar în orice situație, pot spune. Fie că evaluez un candidat pentru recrutare, că repar o boacănă făcută de un angajat, că discut sau că am o divergență cu un necunoscut, sau că citesc comentariile de pe Internet și mă gândesc să le răspund într-un fel sau în altul.

Și revenind la cei foarte tineri, mie îmi place adesea obrăznicia lor, și chiar pentru această „impertinență” i-am pus în fața celorlalți, când a fost să-i compar cu alții și să fac o ierarhie. Spre stupoarea și indignarea multor pudibonzi. Mai ales când văd că eu o încurajez cât pot de tare, în loc să o demasc și să o pun la punct… 

Obrăznicia primordială din Floreasca:

Restaurant din Floreasca, nici cel mai scump, dar nici cel mai ieftin. Chelner tânăr, vesel, dezinvolt, frumușel, mi-a plăcut să stau de vorbă cu el. Întreb despre un fel de mâncare cât costă.– Dar de ce întrebați, prețul e o problemă pentru dumneavoastră?– Păi nu toată lumea vrea să știe cât costă ceva, înainte de a cumpăra?– Ciudat, pe oamenii care vin aici nu-i interesează niciodată cât costă. Eu, de exemplu, dacă mă duc la restaurant și văd ceva care-mi place, nu mă uit niciodată la preț. Iau, și gata! Aăăă, dacă m-aș duce în Dubai, da, cred că acolo m-aș uita la preț când aș comanda ceva…