Un mare prieten de care m-au legat pentru o viață solidaritatea convingerilor artistice și baricada estetică pentru care am luptat

Revenind după ani la Timișoara, pentru a fi sărbătorit cu prilejul evenimentelor orașului cultural european, când a și primit titlul de Doctor Honoris Causa în cadrul Facultății de Construcții, fost absolvent al primilor doi ani de studenție, după care s-a despărțit de țară plecând în lumea libertății democratice, s-a întâlnit și cu fiica mea Ruxandra căreia i-a dat cartea de vizită, știindu-se prietenia noastră. Ioan Holender m-a sunat sâmbătă dimineața la ora 9 și jumătate, la București.

- Casa domnului Dinu Săraru?

- Da, am răspuns eu.

- Admiratorul dumneavoastră și al romanului dumneavoastră „Niște țărani” și admiratorul direcției dumneavoastră la Teatrul Național I.L. Caragiale, Ioan Holender.

A urmat explozia copleșitoare a emoției, căci recunoscusem în glasul lui Ioan Holender duioșia nostalgică, așa cum a și spus, care a îmbrățișat într-o clipă fastă pentru amândoi o prietenie reciproc respectuoasă și o prețuire nobilă și sentimentală.

Mă aflam de câteva săptămâni în biroul meu de la Teatrul Național și prin ferestrele deschise se auzeau glasurile contestatarilor mei:

-  Jos nomenclaturistul!

Atunci a intrat în biroul meu Ioan Holender, președintele și directorul și inspiratorul Festivalului Enescu.

- Să ne apropiem de fereastră și să le spunem contestatarilor că în birou suntem acum doi nomenclaturiști.

A fost scânteia care a consacrat prietenia noastră, repet, reciproc respectuoasă profesional, care s-a păstrat fericit intactă până astăzi, când Ioan Holender a împlinit 87 de ani, iar eu – 91!

Înzestrat de la Dumnezeu cu o excepțională vocație managerială în spațiul teatral și în spațiul spectacolelor de operă și de balet, de cântăreți de operă, de dirijori și ansambluri muzicale naționale și de repertoriu tematic de ținută, de înaltă exigență, a urcat toate treptele până la a fi numit directorul general al Teatrului Național German de la Viena și al Operei vieneze, recunoscut apoi pentru amintita vocație excepțională și fiind apelat și în calitatea de director artistic al Operei de la Tokio și în calitate de director artistic al Operei Metropolitan de la New York. A fost recunoscut, astfel, pe plan mondial drept cea mai complexă personalitate a universului muzical.

În acești ani când și cât a fost președinte și director al Festivalului Enescu, prietenia noastră înfiripându-se treptat, ne-a cuprins pe amândoi și așa am rămas până azi.

Am fost invitatul lui Ioan Holender la Viena să asist la repetițiile și spectacolele operei vieneze cu soția mea, în loja lui amenajată anume, asemenea unei loji regale, într-un decor directorial în care nu intra decât el la repetiții și spectacol. Astfel am aflat că Opera din Viena la spectacolele de 1 ianuarie, transmise în toată lumea, sala Operei era îmbrăcată în cele mai frumoase ghirlande de flori, comandate special celei mai mari florării dintr-un oraș italian, iar biletele se epuizau până la jumătatea anului în curs.

În săptămânile în care am fost invitatul lui, într-o vilă din zona grădinilor din afara Vienei, el primind cadou de la Opera din Tokio o mașină Lexus, mi-a pus-o la dispoziție să cunosc Viena. Apoi, împreună cu el am vizitat casa în care a locuit Beethoven până la sfârșitul zilelor lui și, între multele case schimbate de Mozart la Viena, ne-am oprit în fața casei în care genialul muzician a compus „Nunta lui Figaro”.

În toate dialogurile noastre, venind vorba despre universul repertorial al Operei din Viena și despre repertoriul Teatrului Național de sub conducerea mea, ne regăseam pe aceeași baricadă estetică.

Când am inaugurat Muzeul Teatrului Național, somptuos și unic în Europa, spunea el, a declarat presei că ar fi fost fericit să fac și muzeul Teatrului Național German și Muzeul Operei vieneze.

Făcând parte din conducerea Festivalului Enescu, am văzut cu câtă admirație, atenție și respect îl întâmpinau în fiecare clipă șeful statului și primul ministru și membrii guvernului întreg.

Au fost ani în care celebrul manager artistic Ioan Holender s-a bucurat în România, țara lui de origine, de respectul meritat de un mare și ardent patriot.

Telefonul pe care l-am primit de la Ioan Holender sâmbăta trecută a fost pentru mine un dar al sorții și s-a înscris drept o onoare printre cele care mi s-au făcut în anii în care m-am întâlnit cu cele mai de seamă personalități ale universului cultural internațional.

Mă gândesc astfel, când scriu acest omagiu, să-l așez alături de bucuria enormă care mi-a marcat viața scriitoricească atunci când am discutat în Golful Finic cu Gabriel Garcia Marquez.