Un bărbat ca Radu

Pe 25 iunie, Victoria Cociaş a jucat  din nou în marele succes de pe scena Teatrului Nottara şi de pe scenele lumii, "Maria Callas – La Divina", pe care Radu Gabrea l-a gândit pentru ea în 1997, plecând de la premiatul text al americanului Terrence McNally.

Numai că în 2017, vedeta Teatrului Nottara nu va mai fi aşteptată cu flori, ca de obicei, la terminarea spectacolului, de soţul ei, regizorul alături de care a trăit şi a creat în ultimii peste 20 de ani. În această lună, Radu Gabrea ar fi împlinit 80 de ani, de aceea reprezentaţia inclusă în proiectul Teatru în TVR îi este dedicată. Şi sigur nu ar fi lipsit din curtea TVR, dacă boala nemiloasă nu l-ar fi răpus la începutul acestui an.

A luptat până în ultima clipă. Şi a aşteptat-o pe Victoria la sfârşitul spectacolelor, ca s-o învelească în dragostea sa, chiar şi atunci când nu mai putea coborâ scările Sălii George Constantin. Rămânea în holul Teatrului Nottara, aşezat pe un scaun, ca un mare copil gânditor, convins de frumuseţea vieţii. O stare de care voia să-i contamineze şi pe ceilalţi.

L-am cunoscut pe Radu Gabrea în anii senectuţii sale, dar nu aş şti să spun dacă vitalitatea exuberantă pe care o manifesta venea de la mama natură, sau era alegerea sa comportamentală, ca urmare a experienţei de viaţă. Poate că din amândouă îi venea acea energie cuceritoare (pentru prieteni), puţin apăsătoare (fiindcă prea exigentă, pentru unii colaboratori). Şi din rădăcinile sale româneşti - tatăl, profesor universitar, trimis de comunişti la munca de jos, la şcoala generală, era fiu de ţărani din Văleni-Muscel -, şi din cele evreieşti - mama aparţinea unei familii bucureştene germane- îşi va fi extras forţa cu care a înfruntat viaţa.

Tânărul s-a făcut inginer, dar nu i-a plăcut şi în 1963 a trecut la film,după cum aflăm din eleganta carte pe care a scris-o împreună cu criticul Călin Stănculescu, Radu Gabrea. Biografia unei opere.  Şase ani mai târziu câştiga Premiul Juriului la Festivalul de la Locarno, cu primul său film de lung metraj, Prea mic pentru un război atât de mare, alcătuit în jurul unei teme ce va reveni obsesiv în toată creaţia regizorului: ce relaţie are Omul cu Istoria, cum se plasează Individul faţă de/în interiorul mecanismul/ui Istoriei. A semnat apoi regia la serialele de televiziune Urmărirea (primul filmat în România) şi Un august în flăcări (şase din cele treisprezece episoade). Era, deci, un regizor afirmat şi acceptat de autorităţile comuniste, în ciuda faptului că în 1956 stătuse nouă luni în arestul de la Interne, fiindcă participase la o manifestaţie studenţească de susţinere a Revoluţiei ungare.

În 1974, Gabrea nu mai vede viitor pentru creaţia sa în România, întrucât Ceauşescu ceruse interzicerea filmului său Dincolo de nisipuri, care, maltratat, va ajunge totuşi să fie selecţionat la Quinzaine des Réalisateurs, la Festivalul de Film de la Cannes. Prilej pentru regizor să obţină un paşaport şi să părăsească Ţara tatălui, alegând să trăiască în următorii 20 de ani, în Ţara mamei.

În Germania, după ce tot ingineria l-a salvat la început, Gabrea a găsit resursele interioare, dar mai ales exterioare, cu care a realizat, ca producător, regizor şi scenarist, o serie de filme pentru marele şi micul ecran, între care Un bărbat ca Eva (1984). Acest “imn profan, neortodox şi hipnotic”, cum scria New York Times la prezentarea peliculei în Statele Unite, era dedicat copilului teribil al cinematografului german din anii ‘70, Reiner Werner Fassbinder, care murise doi ani mai devreme, la 37 de ani. Gabrea are cu zece ani mai mult când are curajul să realizeze acest film despre unul din cei mai originali creatori, înţelegând ambiguitatea dramatică a destinului său şi redând cu distanţarea specifică filmelor lui Fassbinder, atmosfera sadomasochistă de pe platoul de filmare/din viaţa regizorului german. Gabrea şi-a câştigat astfel aprecierea aceluiaşi cotidian newyorkez: “Contribuţia dlui Gabrea, coautor al scenariului [...] şi regizor este la fel de uluitoare ca cea a dnei [Eva] Mattes”, interpreta rolului principal, ea însăşi actriţă în câteva din filmele lui Fassbinder.

Din 1993, Radu Gabrea (foto dreapta) îşi continuă frustuoasa activitate cinematografică în ţară, reuşind să coaguleze energiile creatoare, prin coproducţii naţionale şi internaţionale, într-un mediu cinematografic care nu îi priveşte cu mare prietenie eforturile, deşi el este cel care, în calitate de preşedinte al Centrului Naţional al Cinematografiei, a iniţiat reorganizarea industriei cinematografice din România, conectând-o, prin legislaţia propusă, la cea europeană şi eliberând-o de interesele nelegitime.

Semnează documentare dedicate unor evenimente, personalităţi şi fenomene ale culturii evreieşti din România, dar şi filme de ficţiune, în care îşi fac loc temele mari ale istoriei fracturate a secolului 20, imposibil de abordat sau fals tratate înainte de 1989: fascismul, comunismul şi efectele lor devastatoare asupra indivizilor şi grupurilor entice din România, ca în filmele Cocoşul decapitat, Călătoria lui Gruber, Mănuşi roşii, sau O poveste de dragoste, Lindenfeld.

Fie că se opreşte asupra destinului tragic al evreilor de pe vasul Struma, fie că face o istorie a Teatrului Baraşeum din Bucureşti şi a contribuţiei esenţiale a lui Goldfaden la existenţa teatrului idiş, fie că reconstituie perioade esenţiale, controversate, din istoria modernă a României (în Ultimele trei zile din viaţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu sau Împărăteasa roşie. Viaţa şi aventurile Anei Pauker), fie că urmăreşte efectele celui de al doilea război mondial asupra relaţiilor interetnice dintr-un burg transilvan (Cocoşul decapitat), sau redă cu ironie, atmosfera impregnată de absurd birocratic, descoperită de scriitorul Curzio Malaparte în oraşul Iaşi, tulburat de începutul Campaniei din Est, a celui de al doilea război mondial, imediat după progromul din capitala moldavă (Călătoria lui Gruber), fie că redă efectele atroce ale anchetelor securităţii, asupra intelectualilor (nu vom şti câtă autobiografie este în Mănuşi roşii), sau că descrie cu căldură problemele familiei unui copil cu handicap (Noro), Radu Gabrea rămâne consecvent idealului său: “Cred că fiecare scenariu trebuie să pună o întrebare. Fiecare film trebuie să caute un răspuns.”

Aşa se face că, deşi a abordat teme controversate, care pot uşor impinge discursul cinematografic spre abordări extreme, Gabrea nu a coborât din scaunul de regizor echilibrat, de minte care cântăreşte toate opţiunile, păstrându-şi perspectiva istorică şi o neştirbită atitudine umanistă, de stabilitate etică.

Victoria Cociaş nu i-a fost aproape doar ca soţie, ci şi ca parteneră în această dificilă aventură a producţiei şi difuzării cinematografice, dar mai ales ca actriţă plină de temperament, în câteva din creaţiile pentru micul ecran (Conferinţă la nivel înalt -TVR), dar mai ales pentru marele ecran (Noro, Cocoşul decapitat,Mănuşi roşii, Ultimele trei zile din viaţa Elenei şi a lui Nicolar Ceauşescu, Împărăteasa roşie, O poveste de dragoste, Lindenfeld).

Gabrea a intuit în această actriţă care se năştea în anul în care el ieşea din arestul Ministerului de Interne, forţa dramatică excepţională şi capacitatea de a interpreta o gamă largă de sentimente, de la atitudinea cea mai umilă, la prestanţa regală. De aceea a şi ales textul plin de savoare Master Class, care i-a adus autorului, Terence McNally, al patrulea Premiu Tony pentru cea mai bună piesă, ca să construiască universul scenic polifonic din Maria Callas – La Divina, atât de potrivit pentru personalitatea actriţei Vicoria Cociaş. Care diseară, deşi nu va mai primi din mâna regizorului buchetul de flori cu care s-a obişnuit, sunt sigură că se va simţi la fel de protejată de dragostea lui, ca în ultimele două decenii.

„Maria Callas – La Divina”, după „Master Class” de Terrence McNally, Teatrul Nottara şi Asociaţia Eurofest

Traducerea: Antoaneta Ralian

Regia: Radu Gabrea.

Distribuţia: Victoria Cociaş, Andreea Măcelaru Şofron, Ruxandra Urdăreanu – soprană, Daniel Madia – tenor şi Mihai Vârtosu.

Durata: 2 h şi 15 min. (cu pauză)