O toamnă bogată pentru filmul românesc

Poate că nu mai este o noutate nici pentru publicul larg faptul că, din producția de filme româneşti, destul de consistentă numeric, sunt unele care ies din pluton, bucurându-se de succes la festivaluri internaționale. Trei astfel de pelicule pot fi văzute pe ecranele din România, în premieră, în această toamnă.

FOTO Arhivă

Pe unul l-am văzut la ediția aniversară de anul acesta, a Bucharest International Film Festival, desfăşurată între 19 şi 29 septembrie. Festivalul Internațional de Film Bucureşti s-a deschis cu proiecția de gală a peliculei Anul Nou care n-a fost, această coproducție româno-sârbă din 2024, inclusă şi în secțiunea competitivă a manifestării cinematografice, ajunse la cea de a 20-a ediție, primind aici, în final, Premiul Juriului.

Filmul scris şi regizat de Bogdan Mureşanu este o comedie neagră, despre sfârşitul comunismului în România, privit din perspectiva istoriei mici, a vieții indivizilor care suportă apăsarea istoriei, nu a celor care o fac sau o scriu.  Am putea spune că elaborarea scenariului lungmetrajului de debut, al regizorului Bogdan Mureşanu nu a fost scurtă, dacă ne gândim că una din poveştile spuse de acest film a constituit obiectul multipremiatului său scurtmetraj produs în 2019, Cadoul de Crăciun, inclus în 2020 pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar.

Acum, scenaristul, care a renunțat la literatură şi advertising, pentru cinema, păstrând însă ştiința de a folosi, cu greutate literară, cuvântul, a semnat o alcătuire simfonică a poveştilor a şase personaje principale, conflicte ce au loc în ultima zi de comunism din România, din 20 până în 21 decembrie 1989. Autorul porneşte de la scurtmetrajul cu  povestea tatălui şi a mamei (explozivul Adrian Văncică şi reținuta Ioana Flora), terorizați de faptul că fiul lor şcolar (luminosul Luca Toma) i-a trimis o scrisoare lui Moş Gerilă, în care îi cere îndeplinirea dorinței tatei, ca Nea Nicu (cel mai iubit fiu al poporului!) să moară.

Şi adaugă noi semnificații, prin alte poveşti: terorizate sunt şi celelalte personaje de prim plan, un regizor TVR (nuanțatul Mihai Călin) trebuie să refacă pluguşorul festiv de Anul Nou, fiindcă actrița recitatoare a fugit în străinătate. Timp în care fiul student al regizorului (eficientul Andrei Miercure) scapă de vigilența părinților şi încearcă şi el să fugă, trecând Dunărea înot. Iar actrița (iscusita Nicoleta Hâncu) aleasă pentru înlocuirea fugarei în spectacolul omagial face tot posibilul să scape de ruşinea de a recita versuri pentru Tovarăşu’, tocmai când conducătorul țării a comandat ca la Timişoara să se tragă în manifestanți, cum se vede pe televizoarele din diversele interioare unde se desfăşoară acțiunile spuse cinematografic pe mai multe voci.

Tribulațiile tuturor au loc sub ochiul omniprezent al securității şi sunt exploatate spre beneficiul sistemului comunist. Care crapă pe 21 decembrie şi nu reuşeşte să ia cu el şi viața mamei (expresiva Emilia Dobrin)  securistului de rangul doi, femeie educată (vezi volumele de artă de la Editura Meridiane, aflate în bibliotecă), ajunsă în amurgul vieții, care nu vrea să plece din casa ei, din Uranusul ce este pus la pământ de buldozerele lui Nea’ Nicu.

Cu aparență de independență la început, firele poveştilor se împletesc treptat, pentru a creiona imaginea unei societăți bine supravegheate, în care, cum a arătat CNSAS, în perioada comunistă au fost recrutați 650.000 de informatori ai securității, cu 25.000 racolați numai în ultimul an al regimului, 1989. Ficțiunile din film sunt inspirate de fapte reale, după cum declara chiar autorul său, care a structurat astfel materia ficțională încât să pună în evidență legăturile nevăzute dintre aceşti oameni prinşi cu toții în închisoarea comunistă, unii, victime, alții, călăi.

Regizorul Bogdan Mureşanu şi-a trăit adolescența în comunism (este născut în 1974), dar are şi beneficiul celor 34 de ani scurşi de la căderea regimului, ce i-au permis probabil reculul față de faptul trăit şi au deschis, grație talentului său, accesul la o viziune integratoare, în care răul are grade, de la atitudinea onctuos-inchizitivă a bănuitului turnător din TVR (Marian Râlea), la cea autoritară a şefului său (Ion Sapdaru), de la siguranța glacială în scrierea de turnătorii, a soției regizorului (Manuela Hărăbor) şi calmul turnătorului student (Theodor Şoptelea), dar şi comportamentul temperat al securistului de rangul doi, cu reflexe profesioniste (Iulian Postelnicu), la purtarea impetuos-dictatorială a generalului de Securitate (Sorin Cociş).

Toți cei 42 de actori din această compoziție corală, chiar cei cu apariții scurte în canavaua poveştilor, contribuie la alcătuirea tabloului societății comuniste, în care granița dintre bine şi rău aproape că dispăruse, sub cizma totalitară, oamenii din toate păturile sociale fiind obligați să stea la masă cu minciuna, limbajul dublu, turnătoria, frigul, foamea, laşitatea şi controlul permanent al partidului şi al securității, brațele ideologice şi înarmate ale lui Nea’ Nicu.

 Deşi, la scara istoriei, perioada reflectată în film nu pare îndepărtată de anul 2023, când s-au făcut filmările, reconstituirea ei a necesitat o cercetare minuțioasă din partea scenografilor (Victor Fulicea şi Iulia Negoescu) şi a semnatarei costumelor (Dana Anghel), fiindcă lucrurile par la îndemână, fără a fi cu adevărat. Scăpări în recompunerea acelei perioade pot apărea chiar şi aşa, cum este, de pildă, cea cu actorii din film, care formează numere pe telefoanele fixe, învârtind rotița aparatului de şase ori (ca la telefonia mobilă de azi, minus prefixul), nu de şapte ori, cum se făcea în acea epocă. Cu excepția actorului Mihai Călin, care şi-a amintit exact cum se proceda cu telefoanele cu disc.

Însă reconstituirea  epocii, de la detaliile de ambient până la atmosfera de teroare impusă oamenilor de regimul comunist, este meritorie şi ajunge la public cu atât mai uşor cu cât echilibrul între dramă şi comedie atinge punctul optim. Fără a fi o demonstrație ideatică încifrată, dedicată doar cinefililor, pelicula îşi atinge scopul, fiindcă rămâne o (tragi-)comedie deschisă publicului larg.

Pentru această peliculă, regizorul Bogdan Mureşanu a câştigat anul acesta Premiul pentru Cel mai bun film, Premiul FIPRESCI şi Premiul penru cel mai bun scenariu, oferit de criticii independenți, iar directorii de imagine Boróka Biró şi Tudor Platon, Mențiune specială, în secțiunea Orizzonti a Festivalului de la Veneția. 

La sesiunea Q&A ce a urmat proiecției de deschidere a Bucharest International Film Festival, regizorul Bogdan Mureşanu spunea că publicul de la Festivalul din Veneția şi cel de la Zürich nu au avut o problemă în a înțelege filmul, fiindcă nu le este străin contextul lui, între altele şi datorită transmisiunile în direct ale revoluției române. Există însă în România un public la care acest film trebuie neapărat să ajungă: generațiile născute puțin înainte şi după 1990 (aşa-numitele generații Z şi Alpha), iar instituțiile publice ar trebui să faciliteze procesul, pentru ca tinerii să afle adevărul despre trecutul nostru recent şi să nu cadă astfel pradă minciunilor nostalgice, propagate în spațiul public.

Tot în cadrul Festivalului Internațional de Film Bucureşti, în aceeaşi secțiune Autori români, am văzut şi pelicula Unde merg elefanții, scrisă şi regizată de Gabi Virginia Şarga şi Cătălin Rotaru, aflați la a doua colaborare în lungmetraj, după cea din 2016, la Să nu ucizi. Acum, cei doi autori spun o poveste urbană cu fond melodramatic, alegând să pună în prim-planul ficțiunii, trei personaje ce duc o viață marginală, pe care nu par să o fi ales. Leni, o fetiță bolnavă de cancer (dinamica adolescentă Carina Lăpuşneanu) se împrieteneşte cu Marcel, un tânăr fără căpătâi (visătorul Ştefan Mihai), care şi el se împrieteneşte cu mama fetiței, Magda (puternica Alice Cora Mihalache). Leni e hărțuită de colegi, fiindcă are capul ras şi acoperit constant cu o căciulă, Marcel vine dintr-un subsol ocupat abuziv şi ajunge din întâmplare actor  în film (aici firul ficțional e subțire), iar pe Magda o impinge nevoia la marginea normelor societății civilizate, în prostituție.

Din amalgamul de imagini frânte ale oraşului, cu care începe filmul, autorii se hotărăsc să îi aleagă pe cei trei, pe care doar întâmplarea îi va aduce împreună: tânărul umblă haihui pe străzi, imitându-i pe trecători până la sațietatea victimelor şi aşa o cunoaşte pe fetița care desenează graffiti-uri pe pereții deja saturați de mâzgăleli, ai caselor din oraş, dar şi pe mama fetiței, care nu îl respinge pe tânărul obraznic, ce îi imită mersul. Aşa aflăm că femeia, pe lângă munca într-o cafenea, şi-a mai luat o slujbă de noapte, ca lucrătoare sexuală, pentru a putea plăti cheltuielile cu tratamentele fetiței ei, aflate într-un stadiu critic al bolii. Şi vom fi martorii riscurilor acestei a doua slujbe, când un client maniac (impetuosul Richard Bovnoczki) aproape că o omoară în bătaie, în camera de hotel unde ea îşi practică meseria de noapte.

Dar conflictele (atâtea câte sunt) din acest film nu sunt decât canavaua pe care se țese un desen ce se doreşte impregnat de fior poetic: o poezie a oraşului agresat, dar mai ales o poezie a oamenilor aflați în situații limită, a celor care, aflați pe marginea prăpastiei existențiale (că o ştiu, sau nu), găsesc totuşi un fir de speranță, ca să lase măcar o amintire. Fie ea şi un graffiti care spune: Leni a fost aici, pe pereții colorați ai oraşului, sau pe cearceaful aruncat de Marcel de pe terasa unui zgârâie-nori, când finalul fatidic al copilei a avut loc. La toată această construcție de personaje şi de destine, privite cu empatie, de autorii filmului, nu ajungi decât dacă accepți cheia de lectură metaforică, a acestei pelicule.

Nu ştim unde pleacă elefanții (din titlul filmului), dar ştim că ei nu-şi uită morții. Adică, şi atunci când pleacă de tot, ei merg în neuitarea urmaşilor. E aici un sens al speranței clipei trăite şi al memoriei, care impregnează, în doze variate, întregul film, ce a intrat pe lista de nominalizări la Premiul pentru Cel mai bun film, la Festivalul Internațional de Film Transilvania, 2024.

Tot în această toamnă intră pe ecrane şi cel de al treilea lungmetraj al regizorului Emanuel Pârvu, care renunță aici la actoria ce l-a consacrat şi semnează, alături de Miruna Berescu, scenariul filmului Trei kilometri până la capătul lumii, nominalizat anul acesta, la Palme d’Or, la Festivalul de Film de la Cannes, unde a câştigat Queer Palm.

Povestea e simplă, dar plină de semnificații, relevând gradul de civilizație şi progres, al unei zone rurale a țării. Revenit în vacanță în satul natal din Delta Dunării, un tânăr aflat în pragul facultății (Ciprian Chiujdea) se confruntă, fără să vrea, cu societatea conservatoare în care a crescut, până când părinții l-au trimis la liceu, în Tulcea. Un gest de tandrețe la adresa sa, din partea unui turist bucureştean, în intunericul uliței stârneşte o adevărată furtună în rândul sătenilor.

Şi tocmai această reacție violentă, la bănuiala că băiatul “ar fi pe invers”, din partea tuturor, părinți, autorități locale, lideri spirituali sau laici şi locuitori din această margine de lume constituie materia pe care autorii filmului o modelează în forme sigure. Părinții (Laura Vasiliu şi Bogdan Dumitrache) vor să-l “vindece” pe băiat, prin exorcizarea forțată practicată de preot (Adrian Titieni), dar depun şi plângere la poliție, după ce băiatul le-a fost bătut măr, din motivul bănuitei sale orientări sexuale. Bogătaşul satului (Richard Bovnoczki) şi  şeful postului de poliție (Valeriu Andriuță) vor să stingă scandalul bătăii administrate tânărului, de către băieții bogătanului, fiindcă e în interesul lor personal: primul vrea să-şi scape băieții de plângerea penală, celălalt vrea să iasă anticipat la pensie, iar bogătaşul, prin relațiile lui de mai sus, de la județ, îi promite aprobarea.

Această îmtâmplare este ca o hârtie de turnesol, care scoate la iveală hățişul de interese materiale, de ilegalități şi de corupție, ce constituie climatul obişnuit în sat, dar şi mai sus, pe scara administrației locale, după cum ne lasă să înțelegem filmul. Căci astfel, printr-un telefon dat de bogataş, la “centru”, e oprită brutal, ancheta protecției copilului privind violența ritualului de exorcizare, la care a fost supus tânărul de 17 ani.

Iar cel care trebuie să aplice legea, şeful de post, nu o poate face, fiindcă interesul teoretic  al statului de a se face dreptate ar bate interesul său personal, aşa că trebuie să manipuleze oamenii, ca să nu-i supere nici pe cei puternici, nici pe consătenii lui. Poliția iese cu o imagine şifonată, din acest film, cu atât mai mult cu cât interpretarea  lui Valeriu Andriuță, şeful de post cu autoritate nesigură, este fără cusur, susținută de cea a lui Vlad Brumaru, veşnic-uluitul său subaltern.

Regizorul obține de la întregul colectiv de actori interpretări pregnante, ce alcătuiesc realist climatul de credințe tradiționale, aflate în contradicție cu evoluțiile societale, impuse de schimbarea progresistă a mentalităților.

Aşa cum poate că a învățat din experiența sa ca actor în filme semnate de Bogdan George Apetri (Miracol, Neidentificat), sau Călin Peter Netzer (Familiar), Emanuel Pârvu a construit un univers ficțional în care, pe lângă realitatea brutală a vieții oamenilor dintr-un loc uitat de lume, a lăsat destul spațiu, pentru ca incertitudinea, neexplicatul să dea o umbră de mister lucrurilor văzute, augmentând astfel semnificațiile.

Şi, prin finalul în care tânărul întoarce spatele satului, pierzându-se cu barca în frumusețea nesfârşită a apei în răsărit de soare, să deschidă drumul speranței, poate în teritorii mai puțin idilice, dar aflate în consonanță cu ritmurile timpului de azi.