Umilință totală aruncată în fața ambițiilor Franței post-coloniale

Este un semnal care nu poate fi ignorat: autoritățile din Maroc, confruntate cu tragedia cumplită a unui cutremur devastator care a produs numeroase victime și distrugeri materiale, au respins oferta de ajutor transmisă de Franța.

Moscheea Munților Atlas, distrusă de cutremurul din Maroc

Franța, fosta posesoare de imperiu colonial, fosta titulară a unui protectorat care a început pe 30 martie 1912, ca urmare a Tratatului de la Fez între sultanul marocan Moulahay Abdelihafid și cea de-a Treia Republică Franceză reprezentată de diplomatul Eugene Regnault., în paralel cu un alt Protectorat, cel spaniol, pe baza unei Convenții semnate pe 27 decembrie 1912 între Franța și Spania. Independența Marocului a fost anunțată prin discursul ținut de Mohamed ben Youseff (viitorul rege Mohamed al V-lea) pe 19 noiembrie 1955 (suveranitatea marocană deplină fiind recunoscută și de Spania pe 7 aprilie 1956, la o lună după gestul similar al Franței.  Se termina atunci unul dintre istoriei coloniale europene, semnificativ nu numai pentru finalul dominației temporare și uneori extrem de sângeroase a Franței (exercitată prin intermediul nemiloasei și sălbaticei Legiuni Străine), dar și, la modul cu mult mai general, al unui tip de mentalitate cu totul excepțională , născută din credința superiorității absolute a popoarelor europene asupra tuturor celorlalte, conferindu-le dreptul de a exercita un control total asupra destinului acestora pe Terra.

Un exemplu, printre sutele de altele asemenea, este chiar istoria Marocului unde, în1906, în cadrul Conferinței de la Algesiras, Franța și alte câteva puteri coloniale europene decid să „pună Marocul sub observație internațională” stabilindu-se ce trebuia să se întâmple în viitor în țară, lucru necesar deoarece, până în acel moment, Marocul era printre puținele teritorii nesupuse unei stăpâniri coloniale. La conferința respectivă, pusă sub egida SUA, participă Germania, Italia, Austro-Ungaria, Franța, Rusia, Marea Britanie, Franța, Regatul Spaniei, Portugalia, Belgia, Olanda și Suedia. Marocul este împărțit în zone de influență: Spaniei îi revine un control asupra nordului și sudului Marocului, iar Franța primește zona centrală a țării, Tanger fiind declarat „oraș internațional”. Se încheie și o înțelegere lucrativă, ca la târgul de sclavi, în termenii căreia Franța accepta să cedeze Germaniei teritorii în Congo și în Camerun în schimbul acordului final privind Protectoratul francez din Maroc.  

Dar referința istorică este doar o parte (desigur esențială și dureroasă) a explicației pentru situația de acum. Pentru a-i înțelege importanța la justa valoare, să reamintim poziția excepțională a regelui Marocului, „comandatul drept-credincioșilor” în țara sa și întreaga lume musulmană. El este atât șeful temporal, în calitate de rege, dar și liderul spiritul absolut și contestabil. Este un titlu oficializat în 1962 și care, de fapt, reconfirmă o funcție îndeplinită mereu de rege care, asemeni tuturor foștilor califi, este considerat și respectat drept descendent direct din Ali, ginerele Profetului Mohamed. În acest context, refuzul Marocului poate fi descifrat și ca un mesaj de mare complexitate care vine în lumea agitată revolte din diverse țărilor africane, foste colonii franceze, tensiuni acumulate din epoca neferită colonială și care, cum vedeți, izbucnesc acum sub diferite forme la adresa fostei metropole.

Dar acesta este un nivel al prezentului, neliniștitor tocmai deoarece descoperă, extrem de rapid și poate neașteptat pentru mulți, amploarea nemulțumirilor și disensiunilor între politicienii francezi și cei din țările fostului Imperiu colonial francez.

Cred însă că adevărate consecințe profunde și de durată ale acestui gest de revoltă al Marocului față de fosta stăpânire franceză se vor face simțite în - și s-ar putea să doară foarte tare – în comunitățile marocane foarte puternic dezvoltate în Franța și în alte câteva țări occidentale, acolo unde, de cel puțin o generație, au devenit element foarte important în calculul electoral și, mai mult, element determinant în asigurarea securității și stabilității din marile orașe. Mi-e tare teamă că, dacă situația asta nu se rezolvă rapid într-o oarecare formulă diplomatică, atunci s-ar putea să se transforme într-o rană care să se învenineze periodic și să fie folosită de radicalii Jihadului pentru a produce tensiuni și violențe care ar putea aprinde chiar și apele foste albastrei și romantice ale Mediteranei, „Mare nostrum” odinioară înconjurată exclusiv de teritorii proprietate europeană...