Transformatorul, fazele şi convorbirile cu Honolulu

0
0

Nu ştiu câţi ani aveam când a intrat cuvântul ăsta, „transformator”, în vocabularul meu. Ştiu însă altceva: că folosirea lui era însoţită de un mare, mare sentiment de frustrare. „A căzut transformatorul” – adică gata, nu mai e curent în colţul nostru de sat, Dumnezeu ştie până când; „căderile” astea ale transformatorului aveau loc de regulă iarna, când munţii de zăpadă de la intrarea în localitate făceau puţin probabil un ajutor extern.

Aşa c-am petrecut numeroase Crăciunuri, Revelioane sau părţi considerabile din ele la lumina lămpii sau a lumânărilor; lumânări care existau, în cantităţi suficiente, în fiecare familie – un tip aparte de provizii fără de care nu se putea întâmpina iarna.

Recuperând cu minte de adult povestea iernilor de la Jirlău, satul meu din judeţul Brăila, gândesc că transformatorul ăsta – o cutie mare din tablă, cu interior necunoscut şi care bâzâia, prinsă bine de un stâlp, la intrarea pe o uliţă – era o adevărată instituţie. Lângă stâlpul cu transformator se adunau năpăstuiţii: cel puţin câte un reprezentant al fiecărei familii care rămăsese fără curent. De la noi erau întotdeauna doi, că mă strecuram şi eu printre picioarele tatii şi înregistram, cu urechi curioase, lamentările şi ideile de remediere: „A sunat cineva la Ianca, să anunţe?” (de la Ianca trebuiau să vină meseriaşii), „Ăia de la Ianca n-o să vină, că nu se poate intra în sat” (o legendă a satului spune totuşi că „ăia de la Ianca”, de la RENEL, au venit într-o iarnă, cu maşina pe câmp, nu pe drum, că nu se putea circula, numai ca să ne repare nouă transformatorul...). În faţa transformatorului se căutau soluţii, adesea revoluţionare („Să schimbăm odată transformatorul ăsta!”) şi se enunţau, cu năduf, frustrări: „În centru e lumină, că se vede!”, „Ăia de pe faza aialaltă au lumină!”. Că, odată cu „transformatorul”, au intrat în vocabularul meu şi „fazele”; aşa că dădeam şi eu informaţia mai departe atunci când întreba vreun vecin: „Noi n-avem, dar tanti Lăcătuş are, că e pe faza cealaltă!”. Jucam sceneta asta la fiecare pană de curent – acum mi se pare amuzant, atunci mi se părea o dramă.

Şi mai era ceva de Sărbători: tata încerca să prindă Baia Mare la telefon; să-i transmită unchiului urări de bine, de sănătate, pentru noul an. Dar, vedeţi Dumneavoastră, asta era o chestiune care necesita, de fiecare dată, răbdare de elefant. Pentru că Jirlăul a continuat să aibă până prin ’98-’99 centrală telefonică şi telefonistă care-ţi făcea legătura: „Domnule, vreau şi eu cu Baia Mare, numărul cutare”. Urmau frustrările, de-o parte şi de alta. Unchiul: „Alo, Jirlăul! Alo!”. Tata: „Centrala, centrala! Doamnă, nu se aude nimic, parc-aş vorbi cu Honolulu!”. Şi mai era ceva: cuplajul. Cum noi împărţeam numărul cu o familie din vecini, fiecare convorbire telefonică era precedată de o scurtă, adesea nervoasă, perioadă de negociere: „Închide, domnule, că e pentru noi!” (dar şi de suspiciunea că poţi fi ascultat; aşa că indiscreţii nu se prea împărtăşeau la telefon).

Sfârşitul poveştii, ca un arc peste timp. Mama, la telefon, acum vreo două săptămâni: „Ieri am vrut să calc nişte rufe, dar n-am avut lumină. A luat-o pe la 5 şi a dat-o azi la 2”. Iar în ziua de Ajun a fost – cum altfel? – încă o pană de curent; dar una scurtă, de vreo 5 minute. Care, mă credeţi sau nu, parcă m-a bucurat un pic, căci mi-a amintit de mine, copil, agitându-mă pe lângă transformator.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite