„Trageți în pianist”, ca să citez titlul celebru al lui Truffaut, din Noul Val Francez

Grecul care reușește să ne îngrozească, de fiecare dată, mereu mai cumplit, mai excesiv și mai apăsător, Yorgos Lanthimos, care a ajuns până la Oscaruri cu „Sărmane creaturi”, preia o parte din distribuție, pe Emma Stone, Willem Dafoe și Margaret Qualley pentru un triptic de orori.

Yorgos Lanthimos FOTO arhiva

Prima parte despre cum îți poate cineva impune o viață, (un fel de dictator sofisticat și detestabil), până la cele mai mici detalii, a doua despre o dispariție bizară a unei neveste de polițist și un meniu cu carne de soție, și a treia cu o sectă stranie și criminală, în care e o goană după un lider spiritual dubios. În toate, în roluri mereu altele, ca raport între  personaje, în afară de cei trei Jesse Plemons (din sumbrul „Război Civil” și din „Banii însângerați” semnat Scorsese), Hong Chau (thailandeza din „Balena” și „Asteroid City”), și Mamoudou Athie(din „Black Box”), ca să se asigure că are și toate rasele. Ca și în cazul suedezului Oslund, se vor găsi entuziaști pentru „Kinds of Kindness”, care va fi și la TIFF și la Festivalul de film american independent, pe 7 iunie, la Castelul Bran. La final apare un act de cruzime față de un biet cățel, și ne asigură pe genericul final că niciun animal n-a avut de suferit. Doar noi, spectatorii, aș fi adăugat eu.

Dar ceea ce m-a oripilat cel mai tare e că a folosit pianul ca tortură sonoră. O blasfemie nepermisă pentru noi, melomanii.

Dar mi-am dres gustul amar cu două documentare minunate. Unul al legendarului Ron Howard, aflat la premieră, despre Jim Henson, omul cu mii de idei, creatorul The Muppets. Câtă nostalgie sănătoasă pentru toți din sala de la Cannes! Și câtă bucurie ne-a adus, în anii cei grei pentru noi, când teleastul iubitor de meserie și de public: Tudor Vornicu, ne-a oferit, din import, în casele românilor, care încă n-aveau color, pe Kermit, pe Miss Piggy și pe bătrânii cârcotași, cu muzică și invitați de marcă de la Orson Welles, la Roger Moore și până la Julie Andrews.

Seara s-a încheiat apoteotic cu un omagiu adus marelui muzician de film, dar și dirijor și pianist cu un temperament ieșit din comun: Michel Legrand (elev al Nadiei Boulanger, ca și Dinu Lipatti), într-o bijuterie cinematografică a lui David Hertzog Dessites (care a dedicat proiectul părinților săi) și care a venit cu bagheta maestrului, în Sala Bunuel.

Și după ce am trecut în revistă titluri cult de la „Umbrelele din Cherbourg”, la „Domnișoarele din Rochefort” ori „Yentel” sau „Mirii anului doi ” (turnat parțial la Feldioara) și inclusiv la recomandarea lui Henry Mancini, la „The Thomas Crown Affair” din 1968, cu Faye Dunaway și Steve McQueen. Am fost martori la concertele sale și la momentele de compoziție, pentru pelicula neterminată al lui Orson Welles, de acum 40 de ani: „The Other Side of the Wind”, preluat de Netflix. La final, toată  lumea am cântat cu fiul lui Legrand. Un moment de grație de neuitat.

Irina-Margareta Nistor

Corespondent de cinema, la Cannes