„Tosca” la Cluj-Napoca sub egida Anului Puccini în România
0Antetul afișului cu recenta premieră a Operei Naționale Române din municipiul de pe Someș este bogat și include, în afară de teatrul găzduitor, Ambasada Italiei, Institutul Italian de Cultură din București, Artexim și Ministerul Culturii.
O colaborare benefică în Anul Puccini care este celebrat pe tot mapamondul, la împlinirea în noiembrie a 100 de ani de la stingerea din viață a compozitorului. A fost primul dintre cele 10 evenimente culturale ce vor fi realizate cu sprijinul Institutului Italian de Cultură (IIC) care au în prim plan artiști italieni, în cadrul proiectului Puccini 100 Romania, aveam să aflu la întoarcerea în Capitală la conferința de presă a IIC. Un program care se întinde pe tot anul și implică teatre lirice, filarmonici, universități din București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Sibiu, Pitești, Ploiești, Râmnicu Vâlcea.
Așadar „Tosca”, unul dintre opusurile simbol ale maestrului de la Lucca, a fost titlul ales de managementul Operei clujene pentru premiera din 20 aprilie. Un spectacol mult dorit de public, care aștepta reînnoirea vechii producții.
O echipă italiană a fost creatoarea scenică, avându-l în frunte pe regizorul Matteo Mazzoni, un obișnuit al teatrelor lirice românești, cu montări la Iași, Brașov, București. L-au înconjurat Elisabetta Salvatori (scenografie), Roberta Fratini (costume), Luca Attili (design video), Lorenzo Caproli (lighting design).
Viziunea oferită de Mazzoni s-a încadrat în parametrii clasici ai respectării epocii acțiunii, fără translări în timp sau derapaje ambientale. Decorul a avut dimensiune monumentală și autenticitate. Elementul modern, de la care regizorul nu putea abzice în scopul lăsării amprentei personale asupra concepției, a venit prin proiecții și imagini video, o procedură des uzitată astăzi. Aici se pot distinge multe lucruri bune, dar și ceva incongruențe. În general, luminile au fost bine manevrate, ciudate schimbări de culoare și reveniri la întunecimea nopții găsindu-se doar în actul al doilea.
În prima scenă, a intrării precipitate a fugarului Angelotti în biserica Sant' Andrea della Valle, suntem introduși în atmosfera istorică a tramei prin proiecții pe un șlaier, care se ridică imediat. Ne aflăm acum chiar în biserică, dacă avem abilitatea să observăm în lateral statuia Madonei și vasul cu apă sfințită. Niciun crucifix. Fundalul este rezervat unor proiecții translucide, fără mare definiție, stilizate, din care ni se oferă pentru scurtă vreme doar chipul marchizei Attavanti, pictat de Cavaradossi. Finalul de act învinge austeritatea, îndoielile și ne înfățișează în toată splendoarea imaginea solemnă a „Te Deum”-ului oficiat de un cardinal.
Actul secund a fost mai impresionant, detaliind cabinetul somptuos al lui Scarpia, într-o noapte de veghe luminată sumbru doar de sfeșnicele ce aveau să-i fie așezate la căpătâi. Ideea prezentării în plan îndepărtat a micii scenete naturaliste cu torturarea lui Cavaradossi de către călăii care nu mai conteneau să-i care pumni în plex, nu mi s-a părut inspirată.
În schimb, învăluirea camerei în proiecții abstracte reflectând gândurile și ruga Toscăi din aria „Vissi d' arte” a reprezentat un moment de mare inspirație poetic-creativă, repetat în ultimul act, prin același procedeu în timpul ariei lui Cavaradossi, „E lucevan le stelle”, bolta înstelată îmbrățișând pereții reci și ruinați ai castelului Sant' Angelo. În rest, pe fundalul fără perspectiva Catedralei San Pietro, după răsăritul unui soare scrâșnit, nori negri au subliniat tragicul sfârșit. Tot în ultimul act, aș fi preferat ca atmosfera cerută de muzica pucciniană, cu multe indicații de sensibile, dolce, espressivo să fie indusă de orchestră pentru ca spectatorii să se reculeagă, fără să fie distrași de trecerea prin sală a Păstorului, ce-i drept cu cânt pur și angelic, ci să-i audă vocea din depărtări, așa cum cere partitura, ecou al tristeții.
Costumele au avut desene frumoase, adecvate, din care au surprins doar cele negre ale micilor cantori de capelă din primul act.
Matteo Mazzoni s-a arătat un solid cunoscător al acțiunii dramei și profilurilor caracterologice autentice ale personajelor, transpunându-le pe platou prin îndrumarea în teatralitate a bunilor actori-cântăreți, ca mișcare scenică, gestualitate și mimică. Spectacolul a avut puls, dinamică, alături de lirism.
L-a sprijinit și dirijorul Vladimir Lungu, o mână fermă, experimentată, stăpână pe tempii și multiplele notații ale portativelor lui Puccini, totul indus Orchestrei Operei, un ansamblu în bună formă, calitativ, atent, percutant la impulsurile baghetei. Asemeni corului dirijat de Corneliu Felecan și al celui de copii Junior VIP condus de Anca Mona Mariaș. Mici bemoluri aș consemna dacă aș aminti unele sonorități exagerate care au acoperit, spre pildă, zicerile Sacristanului în secvența Cantoriei sau unele replici precum „Questo è il bacio di Tosca!”, precum și lărgirea tempilor arioso-ului lui Scarpia „Ha più forte sapore...” notat Andante un po' agitato (actul secund).
Vocile serii
Amintindu-mi de remarcabilele performanțe de primă junețe ale sopranei Aurelia Florian în titluri sinucigașe precum „Parisina d' Este” și „Gemma di Vergy” de Donizetti, în concerte de studio bucureștene, am așteptat acum cu fervoare abordarea unui rol profund dramatic, Floria Tosca.
Am regăsit timbralitatea consistent dotată cu armonice de culoare senzuală, aplecarea către cântul nuanțat, evocator, dar și încărcat de intenții ce descriu zguduitor tragismul eroinei. O interpretă de aleasă ținută și adâncă implicare psihologică. Contrastele între pianissimele suave și atacurile de forță au descris alternanța de stări din primul duet cu Mario Cavaradossi, disperarea venită din străfundurile sufletului în scena cu Scarpia din biserică „Giuro!... Dio mi perdona... Egli vede ch' io piango!” au fost doar câteva pilde de exprimare impresionantă. Au continuat în actul secund prin marile tornade puternic dramatice, susținute vibrant (uneori hiperbolizate în acut) și prin faimoasa arie încărcată de trăire la maxim voltaj, cu un final ce s-ar fi cerut mai prelung susținut.
În actul al treilea sentimentele față de Mario au izbucnit din nou prin duetul „O dolci mani” iar ultima replică a operei, „O Scarpia, avanti a Dio!” cu Si bemol acut strălucitor și prelung, o notă de sonoritate glorioasă, a cutremurat sala.
Tenorul Cristian Mogoșan a construit rolul Cavaradossi profitând din plin de accentele spinte ale glasului ce are o bună proiecție de sunet. Așa a început prin aria „Recondita armonia”, căreia i-a conferit sentimente poetice doar în ultimele măsuri, așa a continuat în duetul cu Tosca, oarecum în concretețe, fără multă dolcezza în glas, dar a umplut auditoriumul cu energia frazei „... fa il confessore e il boia!, urmată de tirada cu Si natural acut de forță.
Pe aceleași coordonate, cum apare firesc, a continuat în actul următor, în care vehemența exploziei „Vittoria, vittoria!” aruncată în fața lui Scarpia a avut puteri dominatoare. În ultimul act, prin aria „E lucevan le stelle” și duetul cu Tosca, tenorul a adus frumoase fraze pasionale precum „... le belle forme disciogliea dai veli!” sau răscolitoare „... e muoio disperato!”, ca și modelări de glas mergând până la colorizări în mezzavoce la duet.
Conturul rezervat de baritonul Florin Estefan baronului Scarpia a fost pe deplin concordant sinistrului personaj. De o noblețe rece, cu insinuări perfide și arogante, cu o abordare minuțioasă a adresărilor în orice context și relaționare, cu subtilități alăturate impetuozității violente, artistul a susținut totul prin glasul rotund cu timbru velurat și clocotitor, valabil chiar pentru un profil odios al eroului său. Un Scarpia care respiră răutate prin toți porii ființei, disimulată de alura rangului nobiliar, dar cu un surprinzător spirit meditativ. Mă gândesc la primele fraze din actul secund, „Tosca è un buon falco!”, deloc stentoriale, dar motivabile.
Frazarea dezvoltată pasional din „Già mi struggea l' amor della diva!...” în marea scenă cu Tosca din același act, ca simplu exemplu, a avut amploare și dezvoltare incisivă. Per ansamblu, un Scarpia perfect descriptibil și convingător. În orie caz, studiul și expunerea rolului, al fiecărei note, măsuri, fraze, s-a făcut cu știință și susținere dramaturgică.
Beckmesser-ii ar nota câteva sunete drepte, de forță, fără multă vibrație în debutul „Te Deum”-ului sau unele intonate inferior în deschiderea actului al doilea. Trecătoare.
În celelalte roluri au cântat Corneliu Huțanu (Angelotti), Zoltan Molnar (Sacristanul), Eusebiu Huțan (Spoletta), David Pogana (Sciarrone), Horațiu Ruști (Temnicerul), Natalia Barz (Păstorul, pregătit muzical de Anca Mona Mariaș).
Deschiderea programului Puccini 100 Romania cu „Tosca” la Cluj-Napoca a adus melomanilor o nouă producție durabilă. Și de export.
Se încarcă comentariile...
