Torţionarul şi impostoarea

Rar te întâlneşti, într-o singură poveste, cu atâta ticăloşie precum în cazul răposatului general Ion Eremia!

Ticăloşie de la stânga la dreapta, începând cu însuşi generalul (care acum 60 de ani trudea la ruperea oaselor „reacţiunii"), trecând prin diabolica lui nevastă, Nicoleta Eremia (care pretinde acum 1,4 milioane de euro pentru „suferinţa" fostului ei soţ), şi sfârşind cu justiţia română, reprezentată de judecătoarea Mirela Pod (care i-a acceptat doamnei Eremia despăgubirile solicitate, până la ultimul cent).

Ca să se ajungă la un asemenea verdict, Nicoleta Eremia a recurs la o imensă impostură. Ani de-a rândul, după Revoluţie, a umblat în stânga şi-n dreapta, încercând să-i confecţioneze răposatului ei soţ o biografie de disident. Şi în bună măsură a reuşit, dat fiind că a bîntuit prin redacţiile unor reviste şi ziare, convingându-i pe reporterii mai leneşi în gândire să publice articole despre această „victimă a terorii comuniste". Mai mult, edilii Constanţei, şi mai înceţi la minte, au dat unei străzi numele Gen. Ion Eremia. Nimeni nu s-a străduit să afle cine a fost, cu adevărat, acest stâlp al regimului stalinist din România. Aşa s-a ajuns la situaţia aberantă ca odiosul specimen al terorii comuniste să fie elogiat, chiar glorificat (auzi, „Soljeniţîn al României"!), într-o revistă militară tipărită pe banii noştri, ai contribuabililor.

Decizia instanţei Tribunalului Bucureşti sfidează şi raţiunea, şi bunul-simţ. În primul rând, pentru că nu avem de-a face cu o victimă a comunismului, ci cu soţia unei presupuse victime a comunismului. Ba mai mult: aceasta i-a devenit consoartă în 1971, la şapte ani după ce el, generalul, a fost eliberat din puşcărie. Nici măcar nu are argumentul suferinţei în tăcere, acasă, în aşteptarea soţului întemniţat.

În al doilea rând, generalul Eremia nu este o victimă a terorii, ci un brav susţinător al ei! Înainte de a fi închis, a pus umărul la nenorocirea unor întregi generaţii de „duşmani ai poporului". Apoi, implicarea în riscante jocuri de putere l-a dus în situaţia de puşcăriaş. Unul dintre mulţii torţionari comunişti ajunşi de cealaltă parte a gratiilor. Destine similare, în tenebroşii ani '50, au avut şi alţi fruntaşi ai regimului stalinist impus de Armata Roşie. Unii, precum Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Kofler, au sfârşit-o chiar mai rău: în faţa plutonului de execuţie.

În al treilea rând, chiar dacă ar fi fost vorba de un martir al terorii staliniste, tot nu s-ar fi impus o despăgubire atât de mare! Reparaţii trebuie făcute acolo unde e cazul, dar nu de ordinul milioanelor de euro. Altfel, dacă toate victimele comunismului (ori urmaşii lor) ar primi asemenea sume, atunci România ar trebui să mai împrumute, doar pentru asta, zeci de miliarde de euro. S-ar ajunge la o situaţie aberantă: încercând să reparăm nedreptăţile trecutului, condamnăm la moarte generaţiile prezentului şi pe cele viitoare.

Este de admirat atitudinea de sfânt a unui adevărat martir: Corneliu Coposu. Nici el, cât a fost în viaţă, nici surorile sale, care-l moştenesc, nu au cerut statului vreun ban pentru cei 17 ani de temniţă grea ai Seniorului. Nici urmaşii lui Maniu nu au făcut aşa ceva, nici ai Brătienilor sau ai altor martiri ai neamului românesc. O fac însă, cu un tupeu nesfârşit, mari profitori ai regimului comunist.

În încheiere, un mesaj de ieri, de pe www.adevarul.ro: „Ruşine pentru justiţia română! Aştept să-mi dea şi mie drepturile ce mi se cuvin după străbunul Burebista. Prost nu este cine cere, prost este cel care dă. Oare din 1,4 milioane de euro o fi având şi judele ceva?"