Toni Grecu a intrat în istorie

Premiul special UNITER l-a scos pentru o seară pe Toni Grecu din malaxorul televiziunii.

Cum ar fi arătat Toni Grecu, pe scena Galei UNITER din această săptămână, mulţumindu-le cu o voce gâtuită de emoţii foştilor colegi de la Divertis, familiei şi tuturor oamenilor care l-au ajutat în carieră? Cum ar fi arătat Toni Grecu povestind, apăsat de nostalgie, o întâmplare cu tâlc din lunga sa activitate? Sau culegând ovaţiile asistenţei şi retrăgându-se de pe scenă cu lacrimi în ochi, consolat de prietenul său şi nemuritorul preşedinte al Uniunii Teatrale, Ion Caramitru?

Sigur, omul ăsta n-ar fi fost Toni Grecu! Pentru că Toni Grecu este vesel, mucalit, revoltat şi mereu uluit de aberaţiile în care trăim. Pentru că generaţii întregi de români au crescut cu umorul lui Toni Grecu şi al grupului Divertis. Pentru că toţi aşteptăm de la el să ne facă să râdem, aşa cum aşteptăm de la un automat să ne toarne cafea în paharul de plastic. (Nu pot să mi-l închipui suferind din cauza unei dureri de măsea.) Toni Grecu nu are timp de bilanţuri şi emoţii nici când primeşte un premiu special din partea UNITER, pentru „contribuţia la istoria vie a umorului românesc".

La primirea acestui premiu, Toni Grecu nu şi-a trădat vocaţia de umorist. A „estimat" că, dacă va mai continua criza economică şi în următorul an, Gala UNITER va ajunge să se desfăşoare în biroul lui Ion Caramitru de la Teatrul Naţional, fiind filmată cu telefonul mobil. Şi dacă dificultăţile financiare ale Uniunii se vor adânci, Gala va fi organizată de Caramitru prin SMS... Tare! În locul unui discurs lacrimogen, Toni Grecu a ţinut să mulţumească profesioniştilor din teatrul românesc cu două scenete interpretate de colegii săi de la Serviciul Român de Comedie (Dragoş Stoica şi Valentin Darie) şi de Ioan T. Morar. N-au fost prea inspirate, după gustul meu. Au fost nişte „făcături".

Premiul special acordat de UNITER lui Toni Grecu este o iniţiativă inspirată, care dovedeşte că oamenii de teatru ştiu să recunoască valorile din afara comunităţii lor. Distincţia are şi un rol terapeutic: l-a scos (pentru o seară) din malaxorul televiziunii. (Nu am aroganţa de a juca acum rolul psihoterapeutului!) Teatrul trăieşte din aplauze, televiziunea se hrăneşte cu rating. Teatrul generează emoţii, televiziunile noastre s-au prăbuşit demult în mocirla vulgarităţii. De aceea, mi se pare cu atât mai preţios acest premiu pentru Toni Grecu decât orice punct de rating obţinut vreodată de umorul său pe micul ecran. (Poftim, ce infatuare din partea mea, să măsor importanţa unui premiu!)

Toni Grecu a fost salvat înainte de a fi devorat de televiziuni. Teatrul românesc l-a inclus pe merit în „istoria vie a divertismentului românesc". De acum înainte, ratingul său chiar nu mai contează.