Stranie formă de viață...

Chiar așa sună titlul unei melodii interpretate cu pasiune de unica Amalia Rodrigues, și care e pe genericul final al unei pelicule ce părea că nu se mai termină niciodată. Ea rezumă perfect cele 2 ore și ceva de Mal Vivir, care mai are o variantă, în oglindă: Vivir Mal, un fel de scenariu bipolar, regizat de un domn cuceritor, care poate că era mai bine să se fi făcut actor, pentru că ritmul și conversațiile, într-un spațiu închis, între câteva femei, de generații diferite, care se ciorovăiesc non-stop, omoară cinefilul, care e tentat s-o șteargă din sală, oricât de talentate  și o parte de frumoase ar fi protagonistele.

Tot ritmul ne ucide și la Ararat, film german, despre o fată tânără într-un conflict, adesea violent cu părinții, și amoruri interzise, mai mult pe mutește. Așa că și-au scos pârleala cu mesajul regizorului, nesfârșit, care s-a sacrificat să nu fie prezent la premieră, din solidaritate cu cele ce trec prin drame fără de sfârșit, în Iran, Ucraina sau recent în Turcia, deși nici în Armenia nu e tocmai liniște!

Excepția două vizionări de neuitat și de premiat. Una din competitie Afire, a germanului Christian Petzold (care ar fi meritat pomenit în discursul magistral, și exprimat liber și cu emoții și nume mai aproximative de Spielberg, care din generația nouă, l-a menționat doar pe Tykwer) cu Paula Beer (din Undine, alături de Franz Rogowski, care acum e într-un belgiano-franco-italienesc, un bielorus, care se refugiază în Legiunea străină, în Disco Boy, deși era remarcabilă și o altă actriță preferată a sa: Nina Hoss, din formidabilul Barbara, dar pe care o vom regăsi, în ediția acesta, alături de Cate Blanchett, în mult așteptatul Tar). În orginal ar fi Cerul în flăcări, despre prietenie, orgolii, iubire, superficialitate față de cei din jur, egocentrism până la narcisism și soarta cu multiplele ei fațete, inclusiv cu înfricoșătoarele incendii de păduri. Replici spirituale și destul umor și autoironie, cât să nu te plictisești și să-ți pară rău, când se termină.

La fel și în secțiunea Panorama cu Hello Dankness ( cuvânt greu de definit, dar duo-ul artistic, original până și la ținute: Soda Jerk, la Q&A a decis că s-ar potrivi cel mai bine Ciudățenii). Prin urmare, vreme de 4 ani, cele două entități, o să le zic, ca să n-o zbârcesc, s-au mutat din Australia la New-York, și acum ar fi ales deja Berlinul, dar până atunci au adunat și montat pentru o satiră usturătoare strălucită, din sute de filme existente sau ușor modificate, „îmbunătățite”, cu licențe nu poetice , ci muzicale, o frescă înainte și după ultimele două rânduri de alegeri prezidențiale din SUA, pornind cu o reclamă la Pepsi, că și ele au avut susținători, nu doar eu Kaflandul, pentru incursiuni culturale și contra contagioaselor teorii ale conspirației și naivității votanților, sau, situații de alegere a răului celui mai mic, un deja-vu pentru mulți! Cu drepturile de folosire a imaginilor e mai fluidă treaba, dar se pare că Netflixul o să-l preia, doar că experiența într-o sală plină, la un moment atât de spumos, nu se poate compara cu nimic altceva.