Selfie pe marginea prăpastiei
0Trăim vremuri interesante și periculoase. Pentru că, preț de câteva decenii, războiul nu a existat decât în manuale, experiențele dureroase ale istoriei au devenit un zgomot depărtat. De aceea, începe să ne placă din nou pericolul. Un selfie pe fundal de artificii ajută mereu la tonus.
Lumea e plină de locuri în care granița cu infernul este doar la o aruncătură de băț, senzația că ai ajuns acolo unde nu a fost nimeni e unică, poate fi cântărită în aur și diamante, multă lume crede că încercarea merită, o viață ai, dacă nu o trăiești la maximum e degeaba.
Există o mulțime de materiale video în internet, pe diferite rețele de socializare, care arată cetățeni și cetățence încercând să-și demonstreze curajul, originalitatea, adrenalina pentru risc filmându-se pe buza unei prăpăstii, la doi pași de o cascadă, la un metru de râul de lavă al unui vulcan care erupe.
Dar nu totul se întâmplă ca în filmele cu final fericit.
Uneori, aceste materiale video sunt și ultimele care îi arată în viață, înainte de fatala apropiere de ireparabil, pe autorii lor.
Ce rămâne e uneori un țipăt, o fotografie care a scăpat online, multe vizualizări pentru o glorie postumă, un gol în rândul celor apropiați, care se umple și el cu timpul, cam atât.
Dar nu numai oamenii, pe persoane fizice, încearcă aceste senzații tari, uneori o fac și entități mai complexe, comunități umane, chiar state, conduse desigur de cineva ales sau impus, dar asumându-și în comun, lideri și mulțime, încercări și provocări care ar fi putut fi evitate.
La începutul actualei faze a conflictului din Ucraina, cea de după februarie 2022, discutam în contradictoriu cu un fost coleg de servici, fost lucrător în zona analizei, pe funcții chiar mai sonore decât cea pe care fusesem eu.
Discuția era despre conduita care este indicat să fie urmată de către statele mici și mijlocii care se întâmplă să fie vecine cu un stat mare și cu o istorie neprietenoasă.
Teoria mea era că primele trebuie să se abțină de la acțiuni provocatoare și să aibă o politică apropiată aforismului atribuit lui Deng Xiaoping, care permite, metaforic ”să traversezi râul pipăind pietrele”.
Altfel spus, să-ți îndeplinești obiectivele fără a recurge la gesturi dramatice, să ai răbdare, să ai un program care să fie mai lung decât un singur mandat politic.
Procesul va dura mai mult, dar rezultatele vor fi mai profunde în interior, nu vor provoca reacții violente în exterior.
Colegul meu, mai silitor decât mine în respectarea soluțiilor catedrei, m-a întrebat atunci, mutând discuția analitică spre o direcție moralizatoare, dacă ”statele mici nu au și ele drepturi? Nu suntem egali pe lumea asta?”.
Răspunsul meu de la acel moment a fost incorect politic, ”sigur că și statele mici au drepturi egale, până nu le mai au deloc”.
Ceea ce, sigur, în acea conjunctură în care întreaga discuție publică era despre binomul antagonic ”agresor vs victimă”, ”Rusia vs Ucraina”, nu a fost cel mai înțelept lucru de argumentat cu un fost colaborator.
Istoria se repetă, dar în alte circumstanțe, cu alte manuale, nu se dau corigențe în toamnă, lecțiile neînvățate nu se mai predau și a doua oară.
Discuția este aceeași și în zilele noastre, au trecut, între timp, 1418 zile de război, botezat și ”operațiune militară specială”, taberele sunt aceleași, cursurile catedrei sunt aceleași, doar unele din cele mai recente evoluții internaționale par fi indicatorii unei alte abordări privind drepturile noastre egale și indestructibile.
Chiar din perspectiva catedrei.
Probabil, cea mai realistă definiție a drepturilor pe care diferitele state le au pe scena internațională este raportul direct proporțional dintre aceste drepturi și potențialul militar și economic, la anexe fiind și capabilitățile diplomatice, statura politică, uneori, rareori, clasa politică.
În funcție de acest potențial se calculează și lungimea monologurilor pe scena publică, nevoile de securitate pe harta geo-politică a lumii, la unii planetare, la alții continentale, la cei mai mulți regionale, uneori puțin în afara graniței, uneori cu cedări și în interiorul acesteia.
Uneori, aceste potențiale sunt doar statistice, se subînțeleg, alteori statele posesoare, Rusia, China, SUA, dau niște exemple la întâmplare, țin să și le manifeste public, să nu creadă restul lumii că Moscova, Beijingul sau Washingtonul sunt la hibernare și visează doar la venirea primăverii.
Putem ideologiza cât dorim, putem crede că unele state sunt rele de la naștere, în timp ce pe altele le-a botezat Dumnezeu, la un moment, inevitabil, dat are loc o dezbrăcare de hainele frumoase și regele rămâne gol și se plimbă nepăsător prin piața publică sau prin magazinul cu cristaluri.
De aceea, uneori gestul unui selfie de pe marginea trotuarului, la trecerea convoiului regal, înconjurat de slujbași zeloși care biciuiesc în stânga și în dreapta, poate fi și ultimul.
***
Dar nu, ați greșit, nu despre Venezuela sau Groenlanda voiam să scriu, nu, rămânem la evoluțiile din Ucraina și Rusia, acolo unde generalul iarnă a luat comanda ostilităților.
Va fi, probabil, cea mai aspră iarnă din ultimii ani în estul Europei, iar pentru Ucraina va fi poate și cea mai greu de trecut.
Reluând tirul după campaniile similare din anii anteriori, rușii au reînceput atacul asupra infrastructurii energetice ucrainene, atacând centralele pe combustibil clasic, liniile de distribuție, punctele de transformare.
Fără acestea din urmă, nici importurile de energie nu pot ajunge către marile localități urbane, cele în care se află și marile unități industriale.
Situația e atât de dramatică încât primarul Kievului a făcut un apel către locuitorii capitalei, cei care își pot permite acest lucru, să părăsească orașul de pe malul Niprului, acolo unde jumătate din locuințe au fost deconectate de la energia electrică.
Fără electricitate nu va fi nici căldură, iar primarul Vitali Klitschko a decis și evacuarea apei din rețeaua de termoficare pentru a preveni înghețarea și distrugerea conductelor.
Este o măsură excepțională, uneori se practica și la noi, înainte de 1989, pentru cine regretă acea perioadă.
Iarna va fi dificilă nu doar la Kiev.
La fel stau lucrurile și în alte orașe mari, mai ales cele din prima linie: Zaporojie, Dnipropetrovsk, Odessa.
Rusia a așteptat zece zile pentru a răspunde presupusului atac ucrainean din 28 decembrie asupra reședinței din Novgorod a președintelui Putin, să ne înțelegem, nu e vorba de casa de vacanța a acestuia ci de un centru de comandă al triadei nucleare ruse
Faptul că acest lucru s-a produs prin utilizarea – a doua oară în acest război – a unei rachete hipersonice Oreșnik, cea care se lansează mai mult ca semnal, când nervii Kremlinului sunt întinși la maximum, pare a demonstra că răspunsul la clasica întrebare ”a fost sau nu a fost?”, este mai curând pozitiv.
Trebuie să ne reamintim că Moscova nu a avut o reacție atât de violentă nici măcar când i-au explodat avioanele din triada nucleară în spectaculosul atac cu drone de la începutul lunii iunie 2025.
Escaladarea a urcat, însă, de atunci, de la atacarea mijloacelor de transport al muniției nucleare la țintirea directă a centrului de decizie.
Faptul că CIA a negat existența atacului ucrainean mai mult validează acest răspuns deși, știți, la război totul trebuie luat cu cel puțin un gram de scepticism și îndoială.
Și atunci, în iunie 2025, și mai recent, în decembrie 2025, SUA a negat că ar fi fost informată, usturoi a mâncat doar Ucraina, Kievul are și el dreptul la decizii independente.
Răspunsul rus cu racheta Oreșnik rămâne și el într-o zonă nebuloasă, inițial ținta lovită a fost identificată ca fiind depozitul național de gaze naturale, ulterior ministerul rus al apărării a comunicat oficial că a fost vorba de o uzină de reparații tehnică de aviație situată în Liov.
Neoficial, însă, știți, racheta mare, extrem de rapidă și potentă, cu șase focoase independente și multe alte submuniții, dar ținta cam minoră, dacă nu cumva e vorba de altceva... poate, odată, vom afla ce a fost acolo.
Cert este însă faptul că avem deja vedere directă către buza prăpastiei.
Pe front situația escaladează și ea într-o criză strategică, în timp ce Rusia nu-și găsește ciornele pe care a scris răspunsul la proiectul de plan de pace.
Răspunsul Kremlinului la planul comun al Kievului, SUA și Coaliției de Voință ia timp.
Capitolul cu garanțiile de securitate este cel mai dificil, trebuie aprofundat și la Moscova, dar și prin alte părți, acum sunt necesare contingente militare nu numai pentru Ucraina, dar și prin Groenlanda se cer niște soldați din trupele NATO europene care să prevină soldații NATO americani (deocamdată cei vreo 150 care mai staționează la Baza Thule) să o ia la picior spre capitala Nuuk / Godthåb / ”Speranța bună”.
Adică ”Good Hope”, just in case.
Revenind la front, deși schimbările nu sunt spectaculoase, aritmetica arată că, de la linia de contact la orașul Zaporojie, distanța a ajuns acum la 20 de kilometri, iar până la Sloviansk (parte a aglomerației urbane Kramatorsk – Sloviansk, 130.000 locuitori în total înainte de anul 2022) sunt doar 16 kilometri.
Cele două obiective sunt cele mai importante localități urbane rămase sub control ucrainean în regiunile Donețk și Zaporojie.
Deputata din Rada Supremă a Ucrainei, Mariana Bezuhla, consideră că războiul nu mai este acum despre estul țării, apropiindu-se periculos de mult de centrul hărții.
Ucraina a replicat și ea atacând obiective energetice din Rusia, ridicând din nou steagul pe clădirea Consiliului Local din Kupiansk.
Rusia atacă utilizând pe scară largă rachete, Ucraina are la dispoziție mai mult drone, o fi echitabil?
Morala războiului nu este una care ar trebui să ni-l facă atrăgător, e doar o poveste urâtă despre primatul forței.
Dar, așa se întâmplă mereu, există și oameni, și mulțimi de oameni, și lideri care îi conduc, care consideră că un selfie cu fundal de tragedie este un risc ce se poate asuma.
Se încarcă comentariile...
