România nu vrea cultură sau educație. Vrea doar decoruri
0De Ziua Culturii Naționale, România face ce știe mai bine: îl invocă pe Eminescu și se revoltă că alocăm culturii aproximativ 0,07% din buget. Revolta e legitimă. Dar incompletă.
Pentru că există o întrebare pe care o evităm cu grijă, an de an: de ce ar investi un stat în ceva ce nu se cere?
O țară plătește, în general, ceea ce se cere. Mai ales în perioade de criză. Se cer autostrăzi. Se cer spitale. Se cer conducte, clădiri mari, proiecte vizibile, inaugurabile. Și e firesc: sunt lucruri care se văd, au anvergură, se pot cuantifica și aduc capital politic imediat.
Educația și cultura nu funcționează așa. Nu se inaugurează. Nu produc rezultate într-un mandat. Nu se văd „la știri”.
Și atunci întrebarea reală nu este „de ce nu se finanțează cultura?”, ci cine o cere, de fapt – și ce anume cere?
Hai să fim onești, măcar o zi pe an.
Românii, ca masă critică, nu cer educație și cultură. Nu cer școală grea, serioasă, onestă. Nu cer programe care să ceară efort intelectual real. Nu cer biblioteci vii. Nu cer timp pentru gândire.
Am sugrumat educația prea mult timp, tolerând un act educațional de calitate îndoielnică, încurajând reproducerea mecanică, nu producerea de cunoaștere. Rezultatul e vizibil: fie lamentabil (și cifrele o arată), fie marginal – dacă ne uităm la câți oameni receptează cu adevărat o carte serioasă sau câți copii foarte inteligenți sunt susținuți real.
Dar lucrurile devin și mai incomode dacă ne uităm la cei puțini care chiar cer educație și cultură. Pentru că nici ei nu cer, de fapt, substanță.
În educație, se cer aproape exclusiv salarii mai mari pentru profesori – o revendicare legitimă, dar extrem de rar însoțită de cererea explicită pentru un act educațional mai serios, mai exigent, mai responsabil. Foarte rar auzim cereri pentru formare reală, pentru standarde profesionale mai dure, pentru evaluare onestă a competenței didactice.
În cultură, se cer finanțări pentru proiecte proprii. Fiecare convins că deține cheia de boltă a culturii naționale. Se cer bani pentru festivalul meu, pentru revista „aia”, pentru inițiative personale – toate importante, dar fragmentare. Rareori se cere infrastructură de sens: politici publice coerente, acces real la cultură, educație culturală pe termen lung.
De fapt, și unii, și alții cer tot autostrăzi. Doar că simbolice. Cer infrastructură pentru sine, nu substanță pentru toți. Cer drumuri rapide spre propriile proiecte, nu fundații solide care să țină în timp.
Iar cultura ajunge, pentru mulți, raftul de cărți din sufragerie: luat ca să se vadă, nu ca să fie citit. Un decor identitar, nu o practică vie.
Barack Obama spunea, la un moment dat, că atunci când ajungi într-o poziție de conducere, primul lucru pe care trebuie să-l faci este ceva care se vede repede. Educația și cultura nu se văd repede. Uneori nu se văd nici în zece ani.
Iar noi, ca nație, avem nu doar memoria unui caras, ci și răbdarea pe jumătate din acea memorie.
Și atunci ne refugiem în ritual: o postare cu Eminescu, o declarație solemnă, o indignare corectă, dar scurtă.
Poate că problema nu e că statul nu dă bani culturii. Poate că problema e că noi nu cerem cultura sau educația așa cum ar trebui: constant, articulat, cu răbdare și cu asumarea faptului că nu produce aplauze imediate.
O cultură care nu e cerută ajunge, inevitabil, decor pe niște rafturi pe care nu le atinge nimeni.
Se încarcă comentariile...
