Reeducarea educatorilor prin anticorupţie

După o discuţie îndelungă despre atribuţiile diferite pe care le are în politica noastră externă Preşedinţia şi ministerul de resort, prietenul-interlocutor mi-a tăiat-o la un moment dat, fără drept de apel:

„În fond, ştii cum stau lucrurile? Foarte simplu: şi în diplomaţie, ca şi în strategiile naţionale de apărare, nu prea avem cum să facem prostii. Trebuie doar să spunem da, atunci când ni se cere ceva. Inclusiv părerea. Suntem în NATO şi în UE, ce naiba!”.

După poziţia „drepţi!” pe care o executăm fără greş de fiecare dată când vreun „diriginte” de aiurea aterizează, ca să ne urecheze şi să ne dea cu capetetele de tablă că am adormit în front, tind să cred că amicul are dreptate. Dar, fiindcă principiul pedagogic cu pricina are două elemente complementare, „biciul şi zăhărelul”, de curând am fost daţi „exemplu de anticorupţie” în faţa formaţiei. 

În cursul său de „Psihologie socială”, marele nostru sociolog Septimiu Chelcea citează o altă somitate în materie, profesorul taiwanez Kuo-Shu Yang, care face o interesantă delimitare şi o constatare pe măsură: există trei tipuri de psihologii - psihologii indigene (euro americane), psihologii occidentalizate şi psihologii indigenizate (din ţările non-vestice): „Psihologia din vest este singura psihologie indigenă care, transplantată hegemonic în societăţile non-vestice, a dus la constiutirea în fiecare ţară a psihologiilor occidentalizate, foarte asemănătoare între ele. Deoarece psihologiile occidentalizate nu corespund populaţiei şi culturii locale şi nu pot fi utilizate eficient pentru rezolvarea problemelor personale şi sociale din aceste ţări, creşte numărul psihologiilor care încearcă să convertească psihologia occidentalizată într-o psihologie indigenizată”.

Însă această tendinţă naturală de adaptare din lăuntru  a pulsiunilor globalizatoare nu este valabilă şi la noi. În ultimul sfert de veac, am reuşit să descoperim că e dificil să gândim, e mult mai comod să primim posmagii muiaţi de-a gata. În sistemul nostru de educaţie, această lene programatică l-a transformat într-un poligon de încercare pentru tot felul de experimente aiuristice, de pe urma cărora ies buimăciţi deopotrivă şi profesorii, şi elevii, şi părinţii. Uitându-se, la fel de cinic, că educaţia este o bombă cu efect întârziat: ce am ratat cu două decenii în urmă, culegem astăzi. Confer, spre a vă înspăimânta, secţiunea „Bacalaureat”, din savurosul best seller semnat de Radu Paraschivescu, „Muşte pe parbrizul vieţii: Nou catalog de perle” (Humanitas, 2014).
Mai mult decât atât: viermele corupţiei care ne ronţăie încet vine din rândurile dascălilor! Ei sunt aceia care au pus economia şi finanţele acestei ţări pe butuci!  Nu contează că pentru salariile lor de-a dreptul jenante nu iese nimeni în stradă, nimeni nu face revoluţie pe Facebook! Ei dau meditaţii, ei iau şpagă la examene, ei bat, ei scriu acele manuale pe care apoi le vâră pe gât copiilor, contra cost. În consecinţă, din septembrie încolo, educatorii trebuie trimişi la reeducare. Pe bani europeni, trebuie să li se administreze cursuri  de anticorupţie, comunicare şi manangement, elemente de legislaţie, de etică, de contabilitate şi achiziţii publice, trebuie să fie informaţi câţi ani de bulău îi paşte dacă primesc un pachet de cafea sau un buchet de flori. „Există şi exemple internaţionale pe care le pot lua: character building (formare a caracterului) în Statele Unite”, specifică un expert.

Iar Sorin Cîmpeanu, actualul ministru al Educaţiei este, desigur, de acord până la prăsele. Numai că nu prea ştie exact ce şi cum: „(...) momentan, trebuie făcută o curriculă pentru a vedea mai exact ce se va preda”.

Nu cred că mai e loc de comentarii. Mi se pare însă că, după celebra remarcă „şcoala românească produce numai tâmpiţi”, halucinanta „metodologie privind managementul riscurilor de corupţie în cadrul MEN” este cea mai gravă insultă ce li aduce dascălilor. Şi care, cred eu, marchează apoteotic, moartea clinică a şcolii româneşti.