Recviem pentru toate „epocile de aur“ posibile (în „cea mai bună dintre ele“ trăit-am, oare, noi?)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Zâmbetul de
pe faţa copilului este de neegalat! Poza serveşte mărturie pentru a se mândri
la şcoală cu cele primite.“     Sursă foto: almanahistoric.ro
„Zâmbetul de pe faţa copilului este de neegalat! Poza serveşte mărturie pentru a se mândri la şcoală cu cele primite.“     Sursă foto: almanahistoric.ro

România, anii ’50. „Rebus, maşină de jucărie şi bomboane în pomul de Crăciun!“, spune explicaţia „oficială“ a pozei. Unde sunt Crăciunurile de altădată? Oricum, et in Arcadia ego. Îl aşteptam pe Moş Gerilă tot anul, ca pe un Mesia al cadourilor. Dacă mă întâlneam cu el faţă în faţă, eram însă mai degrabă timid, mă fâstâceam şi nu ştiam ce să-i spun.

Ţin minte că odată, la Institut, prin nu ştiu ce an din vremea comunismului victorios (înainte însă, oricum, de debutul infernalei crize economice de la începutul anilor ’80), după întâlnirea cu Gerilă, a urmat, în amfiteatru, proiecţia filmului de desene animate „Lolek şi Bolek în jurul lumii“, care tare mult mi-a plăcut, deşi nu am putut să-l văd până la sfârşit; un alt erou inegalabil al perioadei şi al copilăriei de-atunci era Sindbad Marinarul (era vorba de un serial animé japonez, de fapt), şi parcă şi cu el s-a dat ceva odată la Institut, cu ocazia unui Pom de Iarnă pentru copiii muncitorilor/angajaţilor – observaţi cum se evita, prin fel de fel de piruete lingvistice, cuvântul Crăciun; de zi liberă pentru părinţi, dacă sărbătoarea nu cădea duminică, şi câteodată nici atunci, nici nu se punea problema.

Lolek si Bolek

The rabbit hole“ a lui Ceauşescu

(Apropo de proiecţiile de filme, culoarea nu prea pătrunsese încă în lumea noastră, a „comunismului românesc“, aşa cum se întâmplase, începând din mai 1968, în tot Occidentul, conform teoreticienilor ulteriori ai postmodernismului: televizorul nostru era alb-negru – Venus se numea, parcă? –, la cinematograf mergeam rar, revistele erau alb-negru şi cenuşii, cu tipar prost şi de multe ori deplasat, nici nu se punea problema de policromie, iar in ce priveşte cărţile, calitatea lor tipografică scăzuse de la an la an, hârtia şi tiparul deveniseră oribile; spre sfârşitul dictaturii, splendidele coperţi de altădată ajunseseră tipărite pe un carton gri şi poros, puţin diferit de hârtia igienică; am şi acum cărţi, inclusiv din primele luni de după Revoluţie, cu o hârtie de un cenuşiu şi de o porozitate incredibile, de pe care trebuie să faci eforturi deosebite pentru a descifra literele.

Părea că, în timp ce toată lumea din jur, Est şi Vest împreună, se deschidea şi se „colora“, Ceauşescu, de-a lungul anilor ’80, proceda invers: băga ţara într-un retro-stalinism aparent soft, lipsit însă de durităţile, dar şi de înflăcărarea sau încrâncenarea anilor ’50, „cenuşiu“ – ăsta-i cuvântul – şi cu un nivel insipid al propagandei, pe care nu o mai credeau nici proştii, o introducea cu anasâna într-o „gaură de iepure“ inversată – că tot e la modă noul „Matrix“ –, de unde reieşea un Wonderland coşmaresc şi rezulta cel mai urât Matrix posibil. Şi totuşi pentru noi, copiii, mai târziu adolescenţi răvăşiţi hormonal, România era o Arcadie prin care zburdam fericiţi, aşa cum se întâmplă şi cum continuă viaţa în orice dictatură, fie ea oricât de mizeră.)

Citeşte şi:

Lolek si Bolek

Despre „minunata“ „eră Ceauşescu“ şi serialele ei „zburătoare“. Sau despre „comunismul meu“

Amintiri din şcoala „Vechiului Regim“. Cum arăta „educaţia“ înainte de 1989

S-au împlinit 32 de ani de la execuţia dictatorilor. În acel moment, Ceauşeştii au ieşit definitiv din Matrix.

executie Ceausescu
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite