Războiul din Iran - „breach of trust”, încredere și neîncredere în Orientul Mijlociu

Cu doar câteva zile înainte de începerea războiului din Iran, pe 24 februarie, am schimbat câteva idei la o conferință internațională organizată de Grupul de Politică Externă „Titu Maiorescu” la Parlamentul României, unde, pe lângă diplomați și ambasadori din Orientul Mijlociu, a participat și un cunoscut cercetător saudit, Abdulaziz Alghashian.

Foto: Război în Iran. Sursa aici. 

În această perioadă a războiului din Iran, el este deseori invitat pentru comentarii și analiză la televiziunea Al Jazeera. Tema conferinței noastre a fost generoasă, viitorul geostrategic și diplomatic al Orientului Mijlociu și proiectul Vision 30 al Arabiei Saudite.

Astăzi, după începerea războiului, în această analiză vom continua ideile noastre de la conferință și le vom interpreta prin filtrul realității actuale din plin război. Ni se pare interesantă și utilă o discuție despre încrederea dintre state și lideri, despre angajamente încălcate sau respectate, la nivel de regiune și nu numai. Izbucnirea războiului din Iran pe 28 februarie și evoluțiile ulterioare, atât în regiune, dar și în lume, pot fi văzute ca o hârtie de turnesol în această direcție și să ne arate unde suntem și încotro ne îndreptăm. Dezvoltăm mai jos, dar întrebarea fundamentală din intervenția noastră de pe 24 februarie rămâne valabilă: Oare crede cineva că se poate o pace în Orientul Mijlociu fără un capital de încredere pe două planuri, între țările din regiune și între Marile Puteri? Iar de aici se naște o întrebare subsecventă: Este posibil ca de fapt obiectivul final al unor părți direct interesate să nu fie pacea și stabilitatea în Orientul Mijlociu?

Câteva idei de dinainte de război

Cu patru zile înainte de începerea războiului, la această conferință, am avut o intervenție centrată pe ideea necesității cultivării responsabilității și încrederii în relațiile internaționale între aliați, parteneri sau simpli vecini, argumentând că nu ne putem imagina un Orient Mijlociu pacificat fără să existe un climat de încredere pe plan regional, dar și pe un plan separat, între Marile Puteri. Contextul era că, până la acel moment din 24 februarie, Arabia Saudită și Iran dăduseră semnalele unei reconcilieri tot mai profunde, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, de voie sau de nevoie, erau pe cale să își clarifice relațiile raportat la Yemen, iar Statele Unite purta negocieri cu Iranul în privința unei rezolvări diplomatice a diferendelor.

Foto: Conferința Grupului de politică externă Titu Maiorescu - „Shaping the Geostrategic and Diplomatic Future of the Middle East – The US, China and the EU”

Cercetătorul Abdulaziz Alghashian accentua atunci faptul că Arabia Saudită, inclusiv prin proiectul său strategic Vision 2030, își dorea un climat stabil în regiune și lucrul de care se temea cel mai mult era volatilitatea, să nu se întâmple ceva care să destabilizeze întreaga regiune, pentru că, indiferent de ce se întâmplă pe termen scurt, statele din întreaga regiune ar avea cel mai mult de suferit pe termen mediu și lung. Se pare că cel mai negru scenariu din viziunea saudită s-a materializat doar 4 zile mai târziu.

Câteva dintre ideile mele s-au conturat în jurul faptului că poate cel mai important capital din lume, care și devine din ce în ce mai dificil de obținut, este capitalul de încredere. Așadar, când vorbim despre cel mai important capital al lumii, din punctul meu de vedere, am spus că nu ne referim la finanțe, nu ne referim la energie, nu ne referim la puterea militară sau la inteligența artificială, ci la capitalul de încredere. Din punctul meu de vedere, lipsa de capital financiar, energetic, militar sau IA, poate avea consecințe grave locale. Dar lipsa de capital de încredere poate avea consecințe foarte grave regionale sau chiar globale.

Așadar, poate că cel mai important capital în zilele noastre, în această lume foarte volatilă, interconectată și din ce în ce mai plină de provocări, dominată de narațiuni contrastante care se răspândesc atât de ușor prin mass-media, este încrederea. Încrederea devine tot mai rară, prietenia la fel, iar aceste lucruri necesită mult timp pentru a fi construite, atât în viața personală, cât și în politica internă și în relațiile internaționale. Sondajele interne din partea noastră de lume arată că pierdem încrederea propriilor noastre societăți, iar evoluțiile din relațiile internaționale arată că tot mai mulți factori de decizie își pierd încrederea unii în alții. Încotro ne îndreptăm?

Iar odată ce încrederea sau prietenia sunt pierdute sau neglijate, așa cum au făcut liderii politicii externe românești o perioadă destul de lungă în relația cu unele națiuni și unele părți ale lumii, devine poate și mai dificil să fie reconstruite.

Nu suntem naivi sau idealiști când spunem aceste lucruri; ceea ce spunem nu este opus realismului. De fapt, din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai realistă și pragmatică perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă în lume și asupra potențialelor beneficii ale acțiunilor noastre, dar și asupra riscurilor. Iar modul în care se va termina ceea ce se întâmplă astăzi în Orientul Mijlociu, acest război, dar și consecințele sale, vor depinde foarte mult și de încredere – cine va mai avea încredere în cine?

Așadar, din nou întrebarea: poate Orientul Mijlociu să fie vreodată stabilizat din punct de vedere geostrategic fără încredere? Poate noua ordine mondială să reușească fără construirea unui climat de încredere?

Încredere și neîncredere în Orientul Mijlociu pe timp de război

Una dintre primele întrebări ridicate în privința încrederii și a încălcării încrederii din acest război a apărut încă din primele ceasuri, venind și din lumea arabă, din partea iraniană, dar chiar și din partea unor analiști occidentali, care s-au întrebat explicit dacă nu cumva „Statele Unite și Israelul doar pretindeau că negociază pentru a adormi vigilența guvernului iranian și a-l face să aibă un fals sentiment de siguranță? O asemenea mișcare ar reprezenta o încălcare fără precedent a încrederii în lumea modernă.” Unele opinii merg chiar mai departe și afirmă că „Acest război nu a distrus doar încrederea în sinceritatea Occidentului. De asemenea, a distrus în cele din urmă dreptul internațional bazat pe Carta ONU — tocmai dreptul pe care Occidentul însuși l-a creat odinioară.”

După cum am spus mai sus, această narațiune legată direct de încredere a fost împărtășită și de către oficialii iranieni: „Hamid Ghanbari, ministrul adjunct de externe al Iranului, spune că momentul loviturilor SUA-Israel asupra Iranului, chiar în timpul unei noi runde de negocieri nucleare, este „profund îngrijorător”. Un astfel de moment „încalcă încrederea și ridică îndoieli serioase cu privire la angajamentul față de o soluție pașnică”, a declarat Ghanbari într-un interviu acordat Al Jazeera.”

Un alt tip de narațiune din această perioadă, centrată tot în jurul conceptului de încredere, ne avertizează că Iranul dorește să ne erodeze încrederea în proprii noștri conducători și instituții: „Prin combinarea unor atacuri perturbatoare cu o retorică bombastică, Iranul va încerca să erodeze încrederea publică în instituțiile guvernamentale și să proiecteze o imagine de forță internă în această perioadă de conflict intensificat.”

Pe de altă parte, o altă narațiune raportată la încredere a venit și din partea Iranului, încercând să arate că, în ciuda atacurilor sale asupra statelor arabe din Golf, Iranul nu le-a înșelat acestora încrederea și Iran la rândul său are încă încredere în aceste state arabe. Esmail Baghaei, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe al Iranului, declara că „Am demonstrat că avem încredere în prietenii noștri din regiune. De aceea încercăm să ne reunim cu țările din regiune pentru a continua acest proces diplomatic. Problema este că Statele Unite poartă acest război de agresiune pe seama tuturor, inclusiv a țărilor din regiune.” Președintele Iranului, Pezeshkian, și-a cerut scuze „în nume personal” pentru atacurile Iranului împotriva statelor vecine și a promis că nu se vor mai repeta, dacă SUA nu vor folosi spațiul acestora pentrua lansa atacuri asupra Iranului. Desigur, nimeni nu se aștepta să se întâmple chiar așa cum a promis președintele, dar declarația sa a fost încă un apel diplomatic la încrederea statelor arabe vecine.

O altă dimensiune a raportării la încredere a venit din partea unor oficiali arabi care au declarat că SUA și Israel le-au înșelat acestora încrederea, pentru că ei se simt abandonați în fața atacurilor iraniene, în timp ce SUA apără mai mult Israelul: „Statele Unite au abandonat statele din Golf și și-au redirecționat apărarea aeriană pentru a proteja Israelul. Au lăsat toate statele din Golf care găzduiesc baze militare americane la discreția loviturilor iraniene.”

În plin război, Arabia Saudită a purtat discuții cu Statele din Golf pentru a le convinge să nu atace și ele Iranul, pentru a nu-i atrage și pe houthi mai mult în conflict și pentru a nu escalada și mai mult o situație deja dezastruoasă, pentru a nu degrada și mai mult umbra de încredere sau de dorință de stabilitate care încă mai există între Iran și Statele Arabe.

Pe de altă parte, în ceea ce părea o trădare absolută a încrederii, Washington Post a publicat un articol în care îl acuza pe Prințul moștenitor al Arabiei Saudite că ar fi insistat pe lângă Donald Trump, alături de Benjamin Netanyahu, ca SUA să atace Iranul, în timp ce în mod public Arabia Saudită era unul dintre statele care insistau cel mai mult pentru evitarea oricărui conflict violent cu Iranul. Oficiali saudiți de la ambasada Arabiei Saudite din Washington au negat prompt afirmațiile din Washington Post.

Într-o intervenție la Al Jazeera, cercetătorul saudit menționat și mai devreme, Abdulaziz Alghashian, reafirma faptul că Arabia Saudită a făcut eforturi pentru evitarea unui război, în timp ce Foad Izadi, un profesor iranian de la Universitatea din Teheran, a reafirmat și el că Iranul crede sincer în aceste eforturi ale Arabiei Saudite și ale celorlalte state arabe din zonă, reamintind totuși de acuzațiile din Washington Post. Cine are încredere în cine?

Foto: Abdulaziz Alghashian, Bader Al Saif și Foad Izadi. Sursa: Youtube.

• Acuzând și el indirect o încălcare a încrederii, Președintele SUA a criticat în ultimele zile lipsa de suport din partea unor aliați ca Spania sau Marea Britanie, de unde probabil s-ar fi așteptat la o altfel de atitudine.
• La rândul lor, liderii europeni se plâng de unele atitudini, politici sau declarații ale SUA, de scăderea încrederii în principalul aliat din NATO, în timp ce aceiași lideri europeni, aproape la unison, îi făceau campanie electorală deschisă Kamalei Harris sau lui Joe Biden la alegerile din SUA de la sfârșitul anului 2024. Mulți dintre ei nu doar făceau campanie electorală directă pentru oponenții lui Donald Trump, dar se și întreceau în declarații cel puțin lipsite de un minim de respect diplomatic la adresa acestuia, atât în timpul campaniei electorale, cât și după.

Au ieșit în evidență și în România, printre altele, declarații ale Vicepremierului României: „Narcisismul, nebunia și impostura distrug lumea. Să faci sluj în fața unui dictator criminal și să calci în picioare un om deja aflat în cea mai vulnerabilă situație, asta înseamnă să fii un character mizerabil. Un caracter mizerabil, care a ajuns să conducă o țară, care a fost cândva mare. Este incredibil prin ce trece Володимир зеленський, Volodimir Zelenski este incredibil cum doi golani, ajunşi la Casa Albă, tratează un om” sau ale actualului Ministru de Externe, care la acea vreme nu ocupa încă această funcție: „As an Eastern European I can surely say that Zelenskyy will not give in to Trump’s and Vance bully disrespectful tactics. Remember that THE MAN did not give up when Putin poisoned his wife.” Cineva ar putea argumenta că din punctual de vedere al Administrației Trump încălcarea încrederii și a respectului reciproc au venit prima dată din partea unor parteneri europeni. Dar probabil cea care iese în evidență cel mai mult este declarația purtătoarei de cuvânt a Guvernului României, care într-o ieșire i-a catalogat pe Președintele și Vicepreședintele SUA „doi cimpanzei, doi golani”. Este greu cu încrederea după astfel de calificative.

• Încrederea sau viabilitatea încrederii Iranului în China și Federația Rusă au fost și ele puse la îndoială. Cel puțin din ceea ce vedem în mod public, mai mult din lumea occidentală și mai mult în primele zile ale războiului, au apărut diverse narațiuni și mesaje conform cărora Federația Rusă și China ar fi trădat încrederea unui partener apropiat, Iranul, în mijlocul acestui război al lui cu SUA și Israel. Desigur, avem și narațiuni contrare, dar detaliile mai sensibile ale ajutorului Federației Ruse și Chinei pentru Iran rămân în discuție, deși necunoscute ca amploare și profunzime. Iar unele declarații recente ca cea a lui Dmitri Peskov, purtător de cuvânt al Kremlinului, păstrează o ambiguitate strategică spun unii, o tăcere lașă spun alții.
• În ultimele zile, au fost multe informații conform cărora SUA și Israel ar vrea să convingă grupări kurde cu baze în Irak, adversare ale guvernului iranian și care au luptat pentru drepturile și, eventual autodeterminarea kurzilor din Iran, să atace armata, gărzile revoluționare iraniene și administrația centrală iraniană în general. Doar din ceea ce știm public, li s-ar fi promis suport aerian din partea SUA și Israelului, plus suport CIA și Mossad. Cu toate acestea, kurzii nu au uitat cum încrederea în promisiuni occidentale i-au costat foarte mult, începând de la sfârșitul Primului Război Mondial, până nu foarte demult la retragerea suportului SUA pentru kurzii din Siria, după ce aceștia au luptat în primele rânduri împotriva Isis și Al Qaeda alături de SUA. Kurzii din Siria au suferit pierderi teritoriale în favoarea Turciei, care a ocupat fâșii de teritoriu de la frontieră din Siria, dar și diferite tipuri de pierderi față de noul guvern de la Damasc, acceptat de SUA și condus chiar de un fost membru Al Qaeda.

Referitor la încrederea kurzilor față de alții, după numeroase decepții istorice și moderne deosebit de dureroase, kurzii spun că ei înșiși nu au „niciun prieten în afara munților” (Ji çiyan pê ve tu heval nînin). În 1991 kurzii din Irak au fost folosiți împotriva regimului lui Saddam Hussein, iar apoi ei acuză că au fost abandonați, suferind repercusiuni teribile din partea dictatorului irakian. De altfel, de curând, purtătorul de cuvânt al Guvernului Regional Kurdistan din Irak a afirmat că astăzi nu vor să facă parte din nicio campanie care ar putea extinde violența și mai mult în regiune.

• Indonezia, cea mai mare țară musulmană din lume în privința populației, acolo unde în anul 2025 neîncrederea în SUA era la 58,7% (p. 66), cea mai mare dintre toate statele ASEAN, tocmai a anunțat că își suspendă participarea la „Board of Peace”. Războiul din Gaza, acolo unde SUA susținuse necondiționat Israelul, deja subminase semnificativ încrederea în SUA, iar acum a venit și războiul din Iran. Lucrurile acestea, aparent puțin semnificative, se pot coagula pe viitor în probleme de ordin strategic în Asia de Sud-Est și nu numai.
• Vorbind din nou despre încredere, unele rapoarte recente indică faptul că unul dintre generalii iranieni de vârf, Esmail Qaani, ar fi trădat încrederea iranienilor și ar fi fost de fapt un agent Mossad, responsabil de moartea unora dintre cei mai importanți lideri iranieni, ai Hamas și ai Hezbollah din ultima vreme. Alte rapoarte indică exact contrariul, că ar fi fost executat de iranieni.

Concluzii

Desigur, noi privim toate cele de mai sus ca pe o situație în desfășurare, în evoluție, fără verdicte. Încrederea și neîncrederea modelează societăți, pot câștiga sau pot pierde războaie. De aceea sunt încă atât de importante și de aceea noi accentuăm importanța unei responsabilități atunci când operăm pe tărâmul relațiilor internaționale sau inter-umane. Continuăm să credem că fără responsabilitate și fără încredere nu putem rezolva unele probleme care afectează viața și bunăstarea foarte multor oameni, unor societăți și unor regiuni întregi.

Încrederea este însăși baza pe care operează întreaga mass media, profitând uneori de aceasta, întreaga comunicare publică, startegică sau nu, manipularea și propaganda. Încrederea este cea care ține o societate și instituțiile ei împreună. Una dintre întrebările esențiale ale lumii de astăzi, atât pe plan internațional, cât și pe plan individual, în plină epocă a dezvoltării Inteligenței Artificiale, este în cine ai încredere? Poate uneori uităm, dar așa cum am spus în începutul analizei noastre, ni se pare că într-adevăr capitalul de încredere este cel mai important capital al lumii de astăzi, tocmai pentru că este tot mai rar, tocmai pentru că nu vedem o alternativă viabilă și umană fără el.

Pe un alt plan, este interesant de observat cum încă se mai operează cu conceptul de „încredere” la nivelul relațiilor internaționale, explicit sau implicit. Acest concept încă este important, încă justifică narațiuni și acțiuni și este invocat în acestea. Încă nu am ajuns la o epocă „post-încredere” pe același model în care unele opinii susțin o epocă „post-adevăr”. Din unele puncte de vedere se poate argumenta chiar că o epocă „post-încredere” ar putea însemna eșecul definitiv al diplomației și o epocă de perpetuu conflict generalizat, hibrid, violent sau latent, o epocă de haos, sau, dimpotrivă, o epocă distopică. La fel cum se poate argumenta că o epocă „post-adevăr” ar însemna de fapt o epocă „non-adevăr”, tot o distopie, cu implicațiile și riscurile de rigoare în ambele cazuri.

Iar în privința tentației unei alternative de tipul unui guvern supra-național global, Barry Buzan și Hedley Bull ne avertizau că: „Sistemul unei pluralități de state suverane dă naștere pericolelor clasice, dar acestea trebuie să fie calculate în funcție de pericolele inerente într-o încercare de a reține comunitățile disparate în cadrul unui singur guvern. Se poate afirma că ordinea mondială este în prezent cel mai bine servită prin conviețuirea cu primele pericole, decât prin încercarea de a le înfrunta pe cele din urmă.” (Barry Buzan, Popoarele, Statele și Frica: O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chișinău, 2017, p. 214) Tot ei avertizau în acest volum că „Statul ca entitate pur instituțională nu are granițe naturale, iar un sistem compus din asemenea unități este probabil predispus la conflicte și orientat către putere.” Cu alte cuvinte, un stat supra-național, aparent peste disputele violente dintre state, riscă să devină un simplu instrument birocratic, ca un fel de URSS sau așa cum par să își dorească unii birocrați de la Comisia Europeană.

Uitându-ne la situația din Orientul Mijlociu, din propriile noastre societăți și chiar la nivel global, putem argumenta că o politică externă și relații internaționale previzibile, responsabile, cu moderație, reprezintă în continuare cea mai bună alternativă și cel mai bun model de urmat. Când domină lipsa de încredere, asistăm la situații catastrofale, în timp ce păstrarea unei umbre de încredere poate reprezenta baza de la care se poate reconstrui o regiune sau un sistem. Se pare că, cel puțin în acest moment, Statele din Golf și Iran încă se mai agață de acestă speranță. Vom vedea dacă va mai fi așa și cum va evolua situația.

Rămân deocamdată întrebările cine mai are încredere în cine și pentru cât timp? Și, dacă nimeni nu ar mai avea încredere în nimeni, încotro ne îndreptăm? Întrebarea e valabilă atât pentru Orientul Mijlociu, pentru ordinea globală, cât și pentru propriile noastre societăți.

Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și expert LARICS.