Promisiuni din Est

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Olaf Lubaszenko, Adam Bobik şi Izabela Gwizdak în „Dragii mei” („Dear Ones”) de Grzegorz Jaroszuk FOTO ©KVIFF.com
Olaf Lubaszenko, Adam Bobik şi Izabela Gwizdak în „Dragii mei” („Dear Ones”) de Grzegorz Jaroszuk FOTO ©KVIFF.com

A 55-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary (KVIFF), cel mai important festival de film din Europa Centrală şi de Est, precum şi unul dintre cele mai vechi din lume, s-a deschis vineri, 20 august 2021, după un an de pauză datorată pandemiei.

Suspendarea ediţiei din 2020 le-a reamintit cunoscătorilor istoriei evenimentului cinematografic din frumosul oraş ceh de perioada dintre 1959 şi 1993. Atunci, ca urmare a unei decizii politice venite de la răsărit, conform căreia ţările socialiste trebuiau să aibă un singur festival „de clasa A”, KVIFF a alternat cu Festivalul de Film de la Moscova (cum s-a întâmplat, de pildă, cu Festivalul internaţional al filmului de animaţie de la Mamaia, care, între 1966-1970, a alternat cu cel de la Annecy, până ce, ca urmare a „Tezelor din iulie” ale lui Nicolae Ceauşescu, românii şi-au pierdut licenţa, cedată colegilor din Zagreb). Din 1993, când Republica Cehă a devenit un stat independent, şi până în 2020, KVIFF a avut loc în fiecare an.

Festivalul din fostul Karlsbad are în prezent două competiţii principale. Cea „mare”, în cadrul căreia se acordă râvnitele Globuri de Cristal (cum sunt cunoscute trofeele evenimentului încă din 1948), cuprinde lungmetraje din întreaga lume, ale unor regizori debutanţi sau consacraţi, prezentate la Karlovy Vary în premieră mondială sau măcar internaţională (fără să fi fost proiectate public altundeva decât în ţara/ţările lor de origine).

A doua secţiune competiţională, „East of the West”, le este rezervată cineaştilor din Est aflaţi la primul sau al doilea lungmetraj (de ficţiune sau – o premieră – documentar). Ajuns prima dată la KVIFF, ca membru al juriului Federaţiei Criticilor de Film din Europa şi Zona Mediteranei (FEDEORA), am sarcina de a viziona şi evalua cele 12 filme incluse anul acesta în competiţia „East of the West” (toate prezentate în premieră mondială), dintre care unul va primi Premiul FEDEORA.

Secţiunea s-a deschis, în superba sală a Teatrului Municipal, cu filmul „Moartea lui Otar” („Otar’s Death”, coproducţie Georgia-Germania-Lituania), primul lungmetraj al regizorului gruzin Ioseb „Soso” Bliadze. Narativ, debutul lui Bliadze (care semnează şi scenariul, alături de Elmar Imanov) mi-a amintit de „Fără cale de-ntors” („Sin retorno”), filmul cu care regizorul argentinian Miguel Cohan câştiga Trofeul Transilvania la TIFF 2011. Şi aici, este vorba de un accident tragic şi consecinţele acestuia asupra celor implicaţi (toţi în aparenţă mânaţi de bune intenţii, dar în esenţă toţi vinovaţi), numai că evenimentele se petrec în doar două zile consecutive. Există şi un deadline: mama unui licean din Tbilisi trebuie să facă rost rapid de o sumă foarte mare, pentru ca fiul ei să nu plătească pentru uciderea din culpă a unui bătrân dintr-un sat (Otar, desigur).

Umorul fin, specific cinematografului georgian (şi maestrului său absolut, Otar Iosseliani), răsturnările de situaţie imprevizibile şi surprinderea diferenţelor semnificative dintre mediul urban şi cel rural (unite de aspiraţia oamenilor către o viaţă mai bună într-un alt loc, care îi determină să acţioneze imoral) sporesc farmecul acestui debut matur.

Un film având în centru o tânără protagonistă care o mare parte din timp aleargă prin oraş pentru a-şi ajuta iubitul în pericol? Nu este vorba de „Aleargă, Lola, aleargă” („Lola rennt”), filmul care l-a impus pe cineastul german Tom Tykwer, ci de „Alergătoare” („Runner”, Lituania-Cehia), al doilea lungmetraj al regizorului Andrius Blaževičius, după bine primitul „Sfântul” („The Saint”, 2016).

Cu Žygimantė Elena Jakštaitė excelentă în rolul principal, „Alergătoare” este – ca şi „Lola” lui Tykwer – unul dintre acele filme foarte dinamice (dar nu lipsite de intermezzouri lirice) care te prind încă din prima secvenţă şi te ţin cu sufletul la gură până la final (în acest caz, un epilog care, în loc să rezolve lucrurile, adânceşte misterul). Blaževičius şi cei doi coscenarişti ai săi (Marija Kavtaradzė şi Teklė Kavtaradzė) ştiu să ofere gradual informaţii relevante despre personaje, relaţiile dintre ele şi motivaţiile lor (de exemplu, prologul capătă sens de abia la începutul celui de-al treilea act, ajutând spectatorii să înţeleagă perseverenţa eroinei), lăsând totodată loc pentru inserarea supranaturalului (la fel ca şi în debutul cineastului lituanian).

Tot la al doilea lungmetraj, regizorul-scenarist Grzegorz Jaroszuk a revenit la KVIFF cu „Dragii mei” („Dear Ones”, Polonia-Cehia), o dramedie cu „ciudaţi” propunând un umor asemănător celui dintr-un succes recent al cinematografiei poloneze, „Corpul” („Body”) de Małgorzata Szumowská.

Un tată (interpretat de Olaf Lubaszenko, actor care a lucrat şi cu Kieślowski sau Spielberg) îşi sună fiul şi fiica, după ani buni în care nu şi-au mai vorbit, şi îi roagă să revină în casa părintească. Acolo, Piotr (Adam Bobik), un singuratic atras de practicile ezoterice, şi sora sa, raţionala Marta (Izabela Gwizdak), sunt înştiinţaţi că mama lor a dispărut. Deşi evident stânjeniţi de ceilalţi, cei trei pleacă împreună în căutarea femeii şi, pornind de la dependenţa acesteia de jocurile de noroc (cunoscută doar de soţul ei), află pas cu pas, de la persoane care de care mai bizare, detalii tot mai fabuloase despre viaţa secretă a celei dispărute. Un film cu o puternică revelaţie finală (care fusese, totuşi, anticipată subtil), personaje memorabile, construite cu minuţiozitate, accente de crime movie şi semnificaţii universale, „Dragii mei” este una dintre cele mai plăcute descoperiri de la Karlovy Vary.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite