Prima săptămână fără domnul Becali

„Tocmai pe ăsta s-au trezit să-l aresteze. Atâţia au furat, însă el mai şi dădea. Şi până la urmă dacă a făcut banii ăia, bravo lui! Hai Steaua!” conaţional pierdut...

Ani la rând, oierul mistic, în papuci Prada şi halat de baie Benetton a fermecat o parte dintre românii,  cu baliverne suculente despre oricine, orice, oricât, oricând şi oricum.

Nu l-am urât dar nici nu l-am simpatizat pe acest individ, totuşi atât de iubit de numeroşi români, un magnat cu profunde veleităţi de măscărici, care prin gesturi simple, amintea de individul ajuns uşor, „un greu”.

M-am bucurat fiindcă de luni, cu toate plângerile, pelerinajele la zidurile mari şi lucioase ale palatului  ălui mai preferat de Ceruri, un mit, despre boala grobianismului, megalomaniei, inculturii, adunate şi răsfirate naţiunii prin televizor a fost distrus.

Înlănţuirea temporară a dlui. Becali reprezintă pentru poporul român o scurtă pauză de la sămânţagul extrem al politicii, de căscat în gura mare, scobit în nas sau urechi, înţelepciunea semidoctului summa cum laude, lăsându-ne liberi de micile grohăieli politice.

Zeci de emisiuni, de dezbateri au abordat în această săptămână trista încătuşare a hoţului simpatic, la un prim bilanţ, concluzionând cu tristeţe, că unii conaţionali se simt deja stingheri fără cugetările sale cotidiene, antropoide, de gesticulaţia sa parkinsoniană.

„Dreptate pentru Becali!” un slogan simpatic, înseamnă lipsa fibrei morale, abandonul conştiinţei cuvântului dat, şpagă şi cumetrie de sânge, per ansamblu tristeţea multor conaţionali, în momente ocazionate de atitudini amorale. În fond „dreptate pentru Becali” se rezumă la suspendarea actului de justiţie şi înlocuirea lui cu ţepele preşedintelui Băsescu din Piaţa Victoriei, cu mitraliera lui Vadim, pe stadion şi fireşte cu sabia dreptăţii purtată chiar de războinicul luminii, dl. Becali, ajuns recent în întuneric.

Nici nu ştiu ce este mai grav. Că unii, premeditat sau lipsit de raţionament au indus impresia unei mari nedreptăţi naţionale, create de justiţie la comandă politică, pe fondul existent a neîncrederii în sistemul judiciar, sau tristeţea multor români, după cel care cu zâmbetul pe buze împărţea pomeni, de la mii de euroi mototoliţi, scoşi din buzunarul de la spate şi până la casele pentru sinistraţi, ori donaţiile grase pentru biserică, pe care uneori le cerea înapoi.

Din păcate, pentru românii captivaţi emoţional de dl. Becali, în legislaţia penală nu există vreun un articol pentru a sancţiona starea de letargie a credinţei în actul justitie, după o sentinţă puţin populară, şi nici proceduri cu ajutorul cărora psihologii să o amelioreze.

Pentru unii dintre noi, ar fi fost răpitor, fascinant, ca autorităţile să ne fi răsfăţat orgoliul cu o încătuşare voievodală a jupânului din Pipera, descântată de rânduri de popi în preajmă şi de câteva bătrâne în sutane negre, care să-şi plângă martirul, la umbra falnicilor bodyguarzi coordonaţi de maestrul Fane Dediu, aşa, în asentiment cu delicateţea şi bon tonul marelui gânditor ieşit din nisipurile prelungirii Ghencea.

Cred că nu-mi va fi dor de dl. George Becali. În fond, trei ani trec uşor. Ţaca paca!