Acceleraționismul, noua religie a modernității. Când progresul devine dogmă

Modernitatea a promis eliberarea omului de dogme prin știință, rațiune și progres. Paradoxal, tocmai tehnologia, instrumentul acestei emancipări, începe să capete forma unei noi religii. În Silicon Valley, inteligența artificială nu mai este privită doar ca o invenție revoluționară, ci ca o forță capabilă să redefinească existența umană, iar în jurul ei se conturează noi doctrine, profeți ai progresului și scenarii despre salvarea sau reformatarea civilizației.

Foto: (c) 2015 ELEPHOTOS/Shutterstock. No use without permission.

Una dintre cele mai influente ideologii ale acestei epoci este acceleraționismul tehnologic, în special varianta sa effective accelerationism (e/acc). Asociat cu personalități precum Guillaume Verdon, cunoscut și sub pseudonimul Beff Jezos, curentul susține că dezvoltarea tehnologiei trebuie accelerată, nu frânată prin reglementări și constrângeri instituționale. Fizicianul și antreprenorul franco-canadian promovează o viziune radical optimistă asupra progresului tehnologic, în care sloganul „Accelerate or die” exprimă o convingere radicală: stagnarea înseamnă declin, iar progresul devine aproape o obligație morală.

Beff Jezos, asociat cu expresia „preot termodinamic”, duce această perspectivă într-o zonă aproape metafizică, prezentând accelerarea drept o direcție naturală a Universului. Tehnologia nu mai este doar un instrument al omului, ci pare să dobândească un sens propriu, superior voinței individuale.

Peter Thiel, una dintre figurile influente ale Silicon Valley, critică stagnarea tehnologică și introduce în reflecțiile sale despre viitor inclusiv simbolistica Antihristului. Peter Diamandis reprezintă, în schimb, optimismul tehnologic, convingerea că inovația poate produce abundență și poate depăși limite considerate până recent inevitabile.

La polul opus se află cei preocupați de riscurile inteligenței artificiale. Cercetători precum Geoffrey Hinton și Ilya Sutskever au atras atenția asupra problemelor de control și siguranță ale sistemelor avansate. Dario și Daniela Amodei, cofondatorii Anthropic, reprezintă o abordare în care dezvoltarea AI trebuie însoțită de responsabilitate și măsuri de protecție.

Aici apare marea ruptură filosofică a epocii. Pentru unii, inteligența artificială promite raiul tehnologic; pentru alții, deschide posibilitatea unei apocalipse. Conceptul de P(doom), probabilitatea estimată a unei catastrofe provocate de AI, arată cât de mult a pătruns limbajul riscului existențial în dezbaterea tehnologică.

Această confruntare devine și mai intensă odată cu perspectiva apariției inteligenței artificiale generale (AGI), a superinteligenței (ASI) și a sistemelor capabile de îmbunătățire recursivă (RSI). Dacă inteligența artificială va putea contribui la dezvoltarea unor versiuni tot mai performante ale sale, ritmul schimbării ar putea depăși capacitatea societății de a-i înțelege consecințele. Este scenariul asociat cu ideea singularității tehnologice.

Dar adevărata problemă nu este exclusiv tehnologică, ci este una legată de putere și de sens.

Elon Musk, Mark Zuckerberg, Sergey Brin sau Jensen Huang reprezintă o categorie de lideri a căror influență depășește deja granițele economiei. Companiile și infrastructurile pe care le controlează sau le dezvoltă contribuie la transformarea muncii, educației, medicinei și comunicării. În această nouă ordine, cei care construiesc tehnologia ajung să influențeze și regulile după care va funcționa societatea.

Cine le conferă însă autoritatea morală de a decide viitorul omenirii?

Aceasta este întrebarea pe care entuziasmul tehnologic o evită adesea. Progresul tehnic nu este automat progres uman. O societate poate dispune de algoritmi extraordinari și, simultan, poate deveni mai inegală, mai dependentă sau mai puțin liberă. Viteza dezvoltării nu garantează nici înțelepciunea deciziilor, nici justețea consecințelor.

Mai există un paradox. Cu cât tehnologia avansează mai repede, cu atât viitorul devine mai greu de anticipat, iar omul, confruntat cu incertitudinea, caută din nou certitudini, comunități și explicații absolute. Tocmai de aceea, modernitatea nu pare să fi eliminat nevoia de religie, ci să-i fi oferit forme noi.

Acceleraționiștii au propria promisiune a salvării prin progres. Pesimiștii tehnologici au propriile scenarii apocaliptice. Ambele tabere pot ajunge să transforme ipoteze despre viitor în convingeri greu de contestat.

Marea contradicție a modernității este că, după ce a încercat să elibereze omul de autoritatea dogmelor, riscă să transforme progresul însuși într-o dogmă.

Inteligența artificială va schimba, fără îndoială, societatea. Dar întrebarea esențială nu este doar cât de inteligente vor deveni mașinile sau cât de repede se vor dezvolta. Întrebarea este dacă omul va păstra capacitatea de a judeca lucid direcția acestei transformări.

Pentru că progresul nu trebuie nici oprit din teamă, nici venerat din entuziasm, ci trebuie orientat în folosul omului.

Altfel, riscăm să construim o lume în care inteligența devine tot mai puternică, dar înțelepciunea tot mai puțin importantă, iar noua religie a modernității nu va mai avea nevoie de temple sau altare. Va avea algoritmi, centre de date și o singură poruncă: accelerează.