Premiile de vineri și speranțe mai mari pentru votanții din Juriul Mare

Știrile din Franța nu se apleacă prea mult spre câștigătorii și câștigătoarele de la Un Certain Regard, ci pe drama lui Celine Dion și filmul care la noi deja rulează, în care ea își joacă propriul rol și la ei abia acum vine: Love again.

FOTO Shutterstock

Ceremonia în sine a fost foarte animată de președintele juriului, pentru această secțiune: John C. Reilly, acest actor extrem de histrionic pe scenă, care când prinde microfonul nu-l mai lasă, spre disperarea, abia stăpânită a lui Thierry Fremaux. Îl știm bine din Chicago (culmea chiar e și născut acolo), musical-ul unde juca alături de Catherine Zeta-Jones (ca să merg mai departe cu pânză de păianjen a prezențelor), soția lui Michael Douglas, dar și cu Renee Zellweger, care a jucat în România, în oscarizatul Cold Mountain, țară în care și Reilly a turnat în Frații Sisters, titlu ajuns și remarcat la Veneția, în 2018. Prin urmare discursul a fost lung, tradus de aplicația de pe net în franceză, și citit cu un accent excesiv, unul de necunoscător absolut. Pentru că învingătoarea cea mare( și la propriu și la figurat) nu mai venea de la aeroport, a tras de timp, playing for time, la propriu, și ne-a și cântat. Sală arhiplină, care după anunțarea palmaresului, s-a golit trist, ca de fiecare dată. Pasiunea de a vedea filme cu orice preț, pare tot mai greu de întâlnit.

Revenind la lista foarte exotică a câștigătorilor, ușor de anticipat, și care nu cuprindea niciunul dintre cele pe care vi le pot recomanda cu entuziasm, precum Regnul animal sau Simple comme Sylvain sau Rien a perdre sau Rosalie, singura excepție cel al regizoarei Asmae el Moudir, care încerca să-și convingă bunicuța că nu e jurnalistă, ci realizatoare de cinema/ film director, după cum a completat cu afecțiune  de astă dată Reilly: Mama tuturor minciunilor, cea care nu voia să se lase fotografiată, că e un păcat și unde, în parte, sunt și păpușele mai puțin reușite decât în L'immagine mancante, despre Kmerii roșii,  dar care se potrivesc în narațiunea, care i-a luat artistei din Maroc 10 ani. Și care era în sală la Debussy. În rest un film din Sudan: Goodbye Julia, Premiul Libertăți și cel al Juriului: Les Meutes și suburbiile din Casablanca, Premiul în ansamblu; Crowara/The Buriti flower (Portugalia, despre Brazilia) și O voce nouă: Agure din Congo despre vrăjitori și vrăjitorii, cu incantații și soluții.   

Cel mai important a ajuns la o britanică: Molly Manning Walker, venită în bascheți, un șort stil izmene și un tricou ca vai de lume (un minim efort ar fi fost măcar un șal acoperitor), pentru How to have sex (la cum arăta, nu cred că ar fi tentat pe cineva).

Finalul strigăte ale numeroșilor de pe scenă,  ca la un război primitiv, cu limba transformată în instrument muzical sinistru și un film, în premieră, a lui Alex Lutz: Une nuit , un fel de teatru radiofonic, isteric și cu text nesfârșit și plicticos, cu ceva imagini. Păcat de Katrine Viard       

Sper ca la Gala de diseară să nu fie ignorați excepționalii Aki, Wender și Ceylan, care s-au întrecut pe sine. Greu de făcut predicții cu imprevizibilul Oslund.