
„Pozitia copilului” ca film patriotic
0
În ultimii ani, atunci când am sărbătorit premiile internaţionale acordate filmelor româneşti, am celebrat de fapt neajunsurile societăţii noastre povestite cu mijloace cinematografice. Trofeul Ursul de Aur acordat peliculei „Poziţia copilului” la cea de-a 63-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin a fost primit la rândul său cu mult entuziasm, cu urale, cu like-uri şi share-uri pe Facebook, pe Twitter şi în blogosferă.
Surlele şi trâmbiţele au fost pentru premiu şi nu neapărat pentru conţinutul filmului pentru că, la modul serios, cei mai exaltaţi Facebook-işti nu văzuseră filmul şi probabil că cei mai mulţi dintre ei nici nu vor da vreodată bani pe bilet să îl urmărească. De altfel, nu este prima oară când ne batem cu pumnul în piepturile noastre de cinefili, când afişăm mândria naţională pentru că un regizor român a mai luat un premiu internaţional. Iar exprimarea acestei mândrii seamănă cu bucuria fanilor Naţionalei de după înscrierea unui gol într-un meci de fotbal cu porţile închise. Şi alte filme româneşti premiate la Cannes au povestit, la rândul lor, despre bolile societăţii româneşti sau despre infirmităţile statului român: despre bubele serviciilor publice de sănătate, despre spitale subfinanţate, despre corupţia din poliţie. Au fost aplaudate la festival, au fost comentate în media, dar sălile de cinema au rămas goale.
„Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Cristi Puiu în 2005, a obţinut premiul „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes. În România a avut 25.222 spectatori plătitori de bilet. „A fost sau n-a fost?” de Corneliu Porumboiu a câştigat “Caméra d’or”, la Cannes în 2006. În ţară au plătit bilet doar 12.320 spectatori. Filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (2007), de Cristian Mungiu, a primit Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes – Palme d'Or în 2007. A reuşit să vândă 88.684 de bilete. Anul trecut, filmul lui Cristian Mungiu, "După dealuri", a câştigat două premii la Cannes: pentru scenariu şi pentru cea mai bună interpretare feminină. A adus 55.000 de spectatori în cinematografele româneşti.
După 1989, filmul „Garcea şi oltenii” a rămas de departe cel mai vizionat film românesc prin numărul de spectatori care au dat bani pe bilet la cinematografele din ţară, cu 232.050 de plătitori. 432 nu a ruşit nici măcar jumătatea acestei „performanţe”.
Sistemul public de sănătate, relaţia stat-biserică, relaţia revoluţionari şi profitori ai revoluţiei sunt subiecte centrale ale scenariştilor şi regizorilor români premiaţi la festivaluri internaţionale. Drama asupra căreia s-a oprit Călin Peter Netzer în „Poziţia copilului” este moartea care bântuie în trafic pe drumurile şi şoselele României. România avea în 2010 cea mai mare rată a mortalităţii din accidentele rutiere, raportat la numărul de locuitori. Nu ştim câţi dintre vinovaţii acestor accidente rutiere plătesc cu închisoare potrivit legii, dar filmul lui Călin Peter Netzer descrie cum se poate scăpa în România de pedeapsă, dacă ai influenţă, bani şi pile.
Pe scurt, un tânăr de bani-gata (jucat de Bogdan Dumitrache) a depăşit neregulamentar în afara localităţii şi a lovit mortal un adolescent de 14 ani dintr-o familie săracă. Tânărul şofer teribilist a supravieţuit fără nicio leziune, iar mama sa (interpretată de Luminiţa Gheorghiu), extrem de iubitoare, are grijă să intervină la poliţia rutieră şi la prietenii influenţi din administraţie şi politică pentru a-l scăpa basma curată pe fiul său.
Singurul care îi pune beţe în roate mamei nu este nici poliţistul (Mimi Brănescu), nici familia victimei (tatăl interpretat de Adrian Titieni, face un rol emoţionant), ci un bandit şi mai mare (interpretat perfect de Vlad Ivanov): martorul care încearcă să profite pecuniar pentru schimbarea mărturiei sale. Aflat la bordul maşinii sale puternice, martorul nu s-a lăsat depăşit de şoferul teribilist, obligându-l pe acesta să încalce viteza legală în afara localităţii şi să-l lovească pe contrasens pe copilul de 14 ani. Mama şoferului vinovat încearcă să-l cumpere şi pe martor, dar preţul de această dată pare mare chiar şi pentru ea.
Poliţişti, procurori, experţi, primari sau preşedinţi de consiliu judeţean sunt cu toţii implicaţi în reţele de tip mafiot prin care sunt protejaţi indivizii aflaţi deasupra legii. Viaţa unu copil simplu, din mediul rural, nu mai contează atunci când interesele copiilor de bani gata sunt puse în primejdie. Şi pentru că în România „mortul este întotdeauna de vină”, poliţia poate închide ochii, părinţii celui omorât trebuie să ierte creştineşte, pentru că fiecare (copil de bani gata) are dreptul să mai şi greşească.
Filme ca „Pozitia copilului” sunt filme patriotice (în sensul pe care îl oferă şi Andrei Pleşu conceptului), pentru că spre deosebire de filmele propagandistice, prezintă lumii adevăruri neplăcute despre societatea în care trăim. Iar a admite că ţara ta este imperfectă este un act de patriotism şi un prim pas spre îndreptarea a ceea ce este defect. Patriotismul înseamnă să te doară că legea nu este aplicată la fel pentru toţi, că instituţiile statului sunt corupte şi ineficiente, că cetăţenii români sunt de două categorii în funcţie de statutul lor social, de etnia lor sau de religia lor. Patriotism înseamnă chiar şi să cumperi bilet la fimele româneşti premiate, nu să le apreciezi pe Facebook furându-le de pe internet.