Pentru un nou model politic în România. Sau despre politicienii autohtoni și boala rătăcirii scopului
0Se pregătesc pe tușă câteva partide. Unele poartă eticheta „tot noi” iar altele chiar sunt „noi”. Dacă printr-o coincidențǎ ajung să citească aceste gânduri, ar fi bine să țină cont și de ele. Fiindcă, în fapt, asta aşteptăm de la ele…
Politica autohtonă a ultimelor trei decenii a fost dominată de o boală cronică a puterii – rătăcirea rostului politic. Foarte mulți oameni care au intrat în politică din dorința sinceră de a schimba ceva au sfârșit prin a semăna izbitor cu cei pe care îi criticau. Mecanismul este subtil, dar repetitiv. La început există buna intenție, energia de a face diferența, indignarea față de nedreptăți. Odată cu primul pas în structurile de partid, aceste intenții încep să fie condiționate și...de cele mai multe ori distorsionate. Lumea politică nu premiază idealismul, ci loialitatea și utilitatea. Cine vrea să „schimbe sistemul” este învățat repede că trebuie mai întâi să-l servească. În numele eficienței, compromisul devine regula. În numele „realismului politic”, idealul devine o formă de naivitate.
După ce politicianul câștigă o primă funcție, începe procesul unei transformări greu de urmărit pentru un om decent. Puterea, chiar și în doze mici, creează dependență. Ea oferă vizibilitate, resurse, influență și, mai ales, un sentiment de control. Când într-o societate recunoașterea socială este rar obținută prin merit, politica devine una dintre puținele scene unde cineva se poate simți cu adevărat important. (Oare acesta este scopul?) Dar această importanță trebuie hrănită constant. Politicianul descoperă rapid că menținerea puterii devine un scop în sine. Dacă la început cerea puterea pentru a schimba ceva, după o vreme schimbă orice pentru a păstra puterea.
În acest carusel, atenția publicului devine monedă de schimb. Politicianul se vede obligat să performeze: să fie prezent în talk-show-uri, să reacționeze la scandaluri, să alimenteze dezbateri superficiale, pentru că tăcerea este echivalentă cu dispariția. Spațiul public este guvernat de imagine iar tăcerea, în acest spațiu, este letală. Așa apare un alt simptom al bolii: substituirea acțiunii prin comunicare. În loc să facă, politicianul vorbește despre ceea ce ar trebui făcut. În loc să rezolve, explică de ce nu se poate. Iar în timp, discursul se rupe complet de realitate. Oamenii simt acest decalaj instinctiv, de aceea încrederea în clasa politică scade constant. Politicianul crede că pierde voturi din cauza comunicării, când, de fapt, le pierde din cauza lipsei de coerență între ceea ce spune și ceea ce face.
Această boală nu este doar una individuală, ci și una de sistem. Partidele sunt construite pe structuri care recompensează fidelitatea, nu competența. Liderii sunt înconjurați de consilieri care filtrează realitatea, transformând-o într-un discurs convenabil. Critica internă este percepută ca trădare, iar conformismul este promovat ca maturitate politică. În aceste condiții, politicianul devine tot mai izolat. Se închide în birouri, între oameni care gândesc la fel și repetă aceleași clișee. Așa se naște “bula”. Cetățeanul real, cu probleme concrete, devine o abstracție. Contactul cu viața și contractul cu cetățeanul se pierde în fiecare zi. Așa se instalează simptomul final: cinismul. Politicianul ajunge să creadă că „toți sunt la fel”, că „nu se poate altfel”, că „idealismul nu ține de foame”. Cinismul devine scutul său moral, justificarea propriei transformări. Dintr-un om care a vrut să schimbe lumea, devine un om care se scuză că n-a avut încotro.
Moralitatea a devenit, în politica dâmbovițeană, o absență programatică. Nu fiindcă oamenii politici ar fi, în esență, imorali, ci pentru că sistemul însuși a fost construit astfel încât moralitatea să devină un lux inutil, o vulnerabilitate. În Parlament, acolo unde ar trebui să se nască sensul legii și etica puterii, cuvântul „morală” este rostit des de la tribună și rar în spatele ușilor închise, aproape rușinat, ca și cum ar fi nepotrivit pentru lumea concretă a voturilor, majorităților și calculelor. Politicienii români fug de moralitate pentru că nu o mai percep ca pe o forță, ci ca pe o frână. Cultura publică a devenit deficitară, pentru ea eficiența se confundă cu adaptabilitatea și conștiința cu naivitatea. A fi moral echivalează cu a fi pierzător.
De aceea, compromisul politic, în România, este aproape întotdeauna un compromis moral. În teorie, compromisul este un act de echilibru: două părți cu viziuni diferite găsesc o soluție comună în numele binelui public. În practică, compromisul nostru este o negociere între interese private, ambalată în formule de responsabilitate națională. Se invocă mereu nevoia de stabilitate, se vorbește despre „maturitate politică” și „guvernare responsabilă”, dar rareori aceste cuvinte acoperă altceva decât o împărțire de funcții, de bugete și de influență. Așa s-a născut un tip de politician care nu mai vede moralitatea ca pe o busolă, ci ca pe o povară. El învață repede că succesul nu depinde de ceea ce e corect, ci de ceea ce e convenabil.
Într-o asemenea structură, discursul moral devine suspect. Cine vorbește despre principii este privit ca un moralist de serviciu, un om care „nu înțelege cum merg lucrurile”. De aceea, chiar și cei care intră în politică dintr-un impuls autentic ajung, după o vreme, să evite subiectul moralității. Își construiesc alibiuri intelectuale: „așa se face peste tot”, „nu poți conduce fără compromisuri”, „mai bine răul mai mic decât haosul”. Așa se instalează cinismul ca mecanism de apărare. Politicianul nu mai minte doar electoratul, ci se minte întâi pe sine, convingându-se că trădarea principiilor e o formă de înțelepciune.
Moralitatea e percepută ca risc și pentru că sistemul nu o recompensează. Un om care refuză o negociere coruptă nu devine un exemplu, ci o problemă. Un deputat care votează împotriva propriului partid din convingere este exclus, nu respectat. În aceste condiții, moralitatea nu mai este o virtute publică, ci un act de curaj individual. Ea cere izolare, sacrificiu și o doză de nebunie. Tocmai de aceea, cei care au încercat să o aducă înapoi în politică au fost marginalizați. A fi moral, într-o cultură politică bazată pe tranzacție, înseamnă să-ți accepți condiția de outsider.
Totuși, o politică fără moralitate devine în timp o caricatură a democrației. Ea continuă să funcționeze formal, dar își pierde sufletul. Parlamentul votează legi, guvernul adoptă programe, partidele se ceartă și se împacă, dar nimeni nu mai crede în sensul acestor mișcări. Lipsa moralei nu distruge imediat statul, dar îi erodează temelia: încrederea. Iar fără încredere, orice reformă e doar o promisiune tehnică, fără viață.
Adevărata moralitate politică nu înseamnă puritanism, ci limite. Nu cere perfecțiune, ci consecvență. Ea nu exclude negocierea, dar refuză să transforme binele comun într-o monedă de schimb. Moralitatea nu este o poză de campanie, ci o disciplină cotidiană. Ea înseamnă să spui „nu” atunci când toți îți cer să taci, să respecți legea chiar și când îți convine să o eludezi, să nu uiți că puterea nu e a ta, ci a celor care ți-au încredințat-o.
Dacă întreaga clasă politică fuge de morală, este pentru că moralitatea nu aduce câștiguri rapide. Ea cere timp, coerență, renunțare la aparențe. Dar fără ea, totul devine un simplu decor. Poate că de aceea este momentul să reabilităm morala ca instrument de guvernare, nu ca ornament discursiv. Politica românească nu se va însănătoși prin reforme tehnice, ci prin recuperarea acestui sens pierdut. Pentru că acolo unde moralitatea lipsește, puterea se transformă în instinct de conservare, iar statul încetează să mai fie al oamenilor și devine doar al celor care știu să-l folosească.
Moralitatea este singura formă de forță care nu se impune, ci se oferă. Când un om politic înțelege asta, încetează să mai caute gloria și începe să caute rostul. Iar în clipa aceea, politica își regăsește demnitatea.
Politicianul vechii paradigme este, așadar, un om al contradicției. Vrea să pară moral, dar se înconjoară de compromis. Cere încredere, dar acționează duplicitar. Pretinde că slujește interesul public, dar se raportează la cetățean doar în campanie. În rest, trăiește într-o bulă de confort instituțional, de unde realitatea se vede deformată. Acest politician vorbește despre reformă, dar se teme de schimbare; vorbește despre transparență, dar practică opacitatea; vorbește despre meritocrație, dar promovează loialitatea. Este produsul unui sistem care preferă controlul în locul libertății, forma în locul fondului și simularea în locul acțiunii.
Politicianul noii paradigme trebuie să fie contrariul acestei tipologii. În primul rând, el trebuie să se definească prin conștiință civică, nu prin instinct de supraviețuire politică. În loc să întrebe „ce câștig eu dacă fac asta?”, ar trebui să întrebe „ce câștigă comunitatea dacă reușesc?”. Puterea, pentru el, nu trebuie să fie un scop, ci un instrument. Dacă scopul este bunăstarea cetățeanului, puterea devine o unealtă. Dacă scopul este menținerea funcției, puterea devine o obsesie. Diferența dintre aceste două atitudini face diferența între dregător și demnitar.
Dregătorul este omul care înțelege că funcția nu îi aparține, ci îi este încredințată pentru a sluji comunitatea. El își măsoară puterea nu prin numărul oamenilor care îl salută, ci prin numărul de probleme pe care le rezolvă. Nu caută aplauze, ci rezultate. Dregătorul are conștiința faptului că, într-un stat sănătos, autoritatea este o formă de serviciu public, nu o scară a privilegiilor. El rămâne aproape de oameni, vorbește cu ei fără cortegiu și își face timp să înțeleagă nevoile celor fără voce. Dregătorul nu se teme să se murdărească de praful drumului sau de greutatea realității, pentru că înțelege demnitatea ca pe o apropiere de oameni prin implicare nu prin distanță.
Demnitarul, în schimb, este produsul unei culturi politice care confundă respectul cu teama și funcția cu rangul. Pentru el, puterea nu este o răspundere, ci o scenă. Nu se consideră dator, ci ales în sensul feudal al cuvântului: o ființă superioară care primește onoruri, nu cerințe. Demnitarul își afirmă statutul prin gesturi teatrale și simboluri de superioritate. Își ascunde lipsa de substanță sub forme de protocol, se înconjoară de escortă, vorbește în formule impersonale și își cultivă imaginea de intangibilitate.
Gesturi aparent banale devin mărturii ale acestei mentalități. Scena politicianului care își aruncă paltonul pe capota unei mașini oficiale, gest captat de camerele de filmat și comentat intens în spațiul public, este o metaforă perfectă a demnitarului român contemporan. În acel gest de nepăsare, de aroganță involuntară, se concentrează întreaga filozofie a vechii paradigme: puterea ca spectacol, nu ca datorie. Demnitarul trăiește într-o lume în care forma eclipsează fondul și imaginea e mai importantă decât sensul. Nu îl interesează să înțeleagă oamenii, ci să fie privit de ei. Nu caută să schimbe realitatea, ci să o domine simbolic, din postura celui care „reprezintă”, nu celui care „servește”.
În tradiția românească, „dregătorul” era omul care dregia, adică repara. El nu era un conducător de sus, ci un îndreptător de lucruri. Dregătorul avea un rost moral, nu doar unul administrativ. În schimb, termenul modern de „demnitar” a fost pervertit în sensul vanității: demnitarul e cel care poartă o funcție, nu cel care o exercită. Această diferență semantică ascunde o ruptură profundă de sens: în timp ce dregătorul își construiește autoritatea prin fapte, demnitarul o apără prin decorum. Dregătorul se simte răspunzător, demnitarul se simte protejat.
Această distincție nu este doar morală, ci și structurală. Dregătorul crede în reciprocitate — știe că respectul se câștigă prin fapte, iar încrederea prin consecvență. Demnitarul, dimpotrivă, crede în ierarhie — consideră că respectul i se cuvine odată cu funcția. Dregătorul ascultă pentru a înțelege; demnitarul ascultă pentru a răspunde. Dregătorul recunoaște greșeala și o îndreaptă; demnitarul o ascunde și o justifică.
Într-un stat sănătos, dregătorii sunt nevăzuți, dar eficienți. Ei nu ocupă spațiul public cu orgolii, ci cu soluții. Demnitarii, însă, devin spectacolul permanent al propriei puteri. În timp ce dregătorul vede în cetățean un partener, demnitarul vede un public. În timp ce dregătorul se întreabă „ce am făcut pentru oameni?”, demnitarul se întreabă „cum am fost perceput?”. Această inversare a centrului moral explică de ce, în România post-1989, imaginea a înlocuit substanța, iar forma a sufocat rostul.
Noua paradigmă politică trebuie să înlocuiască demnitarul cu dregătorul. Să repună în centrul puterii misiunea și nu poza. Dregătorul modern nu are nevoie de palton aruncat pe mașină ca să demonstreze autoritate; el își arată demnitatea prin modul în care administrează timpul, banii și încrederea oamenilor. Într-o societate saturată de aparențe, adevărata revoluție nu este una ideologică, ci una de atitudine: să redăm politicii sensul de slujire.
Politicianul noii paradigme trebuie să accepte vulnerabilitatea ca pe o formă de onestitate. Într-un spațiu public dominat de aroganță și autosuficiență, sinceritatea și recunoașterea limitelor proprii pot fi revoluționare. El nu trebuie să promită că „știe totul”, ci că este dispus să asculte, să consulte, să învețe. În locul liderului infailibil, ar trebui să apară liderul empatic. În locul discursului de forță, ar trebui să apară discursul de responsabilitate. În locul imaginii perfecte, ar trebui să se cultive imaginea omului care muncește, care greșește, dar nu minte.
Politicianul noii paradigme este dregătorul, adică slujitorul interesului comun. Nu își închide ușa în fața cetățenilor, ci merge în mijlocul lor. Nu caută doar să fie votat, ci să fie înțeles. Nu fuge de transparență, ci o provoacă. În această paradigmă, guvernarea devine un act de cooperare, nu de dominație. Partidele nu mai sunt doar vehicule electorale, ci școli de civism. Funcțiile nu mai sunt privilegii, ci misiuni.
Această transformare nu se poate produce peste noapte, dar începe printr-un angajament public: acela de a nu mai minți. De a nu mai folosi limbajul politic ca instrument de manipulare, ci ca punte de comunicare reală. Politicianul nou trebuie să înțeleagă că politica nu este despre el, ci despre comunitatea care îl investește cu încredere. El nu trebuie să fie centrul atenției, ci în centrul acțiunii. Nu trebuie să caute aplauze, ci rezultate.
Politicianul vechii paradigme și-a construit cariera din promisiuni. Politicianul noii paradigme va construi încredere din fapte. Dacă primul își apără imaginea, al doilea își apără demnitatea. Dacă primul se teme să piardă funcția, al doilea se teme să își piardă rostul. Și, mai presus de toate, dacă primul a uitat de ce a intrat în politică, al doilea nu va uita niciodată că demnitatea cetățeanului este puterea la care trebuie să se ridice statul.
Se încarcă comentariile...
