Pax Americana - o glumă geopolitică!?

Planul de pace în 28 de puncte nu este, de fapt, un plan de pace. E mai degrabă un test de stres pentru întregul sistem internațional: pentru Ucraina, pentru alianța transatlantică, pentru Uniunea Europeană și, poate cel mai mult, pentru felul în care mai înțelegem azi cuvintele „suveranitate” și „garanții de securitate”.

Descrierea brută a documentului e relativ simplă: Statele Unite, sub administrația Trump, pun pe masă un text negociat în mare parte cu Rusia, nu cu Ucraina. Kievului i se cere să renunțe oficial, sau măcar de facto, la Donbas și Crimeea, să accepte înghețarea liniilor actuale în Herson și Zaporojie, să-și reducă armata la 600.000 de militari, să renunțe constituțional la NATO și să accepte ca pe teritoriul său să nu fie staționate trupe ale alianței. În schimb, primește garanții de securitate vagi, „inspirate” din articolul 5, promisiunea unor fonduri masive pentru reconstrucție din activele rusești înghețate și perspectiva revenirii Rusiei în G8, cu ridicarea treptată a sancțiunilor. Peste toate acestea, documentul introduce o clauză stranie: dacă Ucraina lansează o rachetă spre Moscova sau Sankt Petersburg, garanțiile devin nule – clauză care, privită din Kiev, sună mai mult a invitație la provocări și „operațiuni sub steag fals” decât la stabilitate.

Exploziv nu e doar conținutul, ci și modul în care apare: ca o scurgere în presă, confirmată apoi fragmentar de Donald Trump, care admite public că a dat Ucrainei un ultimatum – până la Thanksgiving – să accepte planul, altfel riscă să piardă accesul la arme și informații americane. „Dacă nu îi place, va continua să se lupte”, spune președintele SUA, într-o formulă care sună mai degrabă a șantaj decât a mediere. La Moscova, Vladimir Putin salută propunerea ca pe o posibilă „bază” pentru pace, subliniind cu satisfacție că reflectă cererile esențiale ale Rusiei privind NATO și recunoașterea teritoriilor ocupate. La Kiev, Volodimir Zelenski iese în fața camerelor și admite ceea ce până ieri părea de neconceput: Ucraina e pusă să aleagă între „28 de puncte foarte dificile” și o iarnă extrem de dură, între demnitate și supraviețuirea alianței cu Washingtonul. În Europa, liderii UE află despre plan din presă. Se adună de urgență și formulează, într-un limbaj diplomatic, ceea ce gândesc și anume că este o „pace” care consfințește câștigurile agresorului și ocolește Kievul. Ori asta nu poate fi numită pace justă.

Explicația acestui moment trece dincolo de textul celor 28 de puncte. El este produsul unei geometrii politice modificate: oboseala de război din Occident, presiunile interne din SUA, dorința administrației Trump de a livra rapid un „deal istoric” și capacitatea Rusiei de a transforma stalemate-ul de pe front într-o monedă de negociere. Pentru Washington, planul răspunde simultan mai multor calcule. În primul rând, promite să închidă un dosar care consumă resurse militare, atenție politică și capital diplomatic de aproape patru ani, într-un moment în care establishment-ul american vrea să se repoziționeze pe competiția cu China și pe crizele din Orientul Mijlociu. În al doilea rând, oferă electoratului intern o poveste simplă: „am oprit războiul, am adus banii acasă, am forțat Europa și Ucraina să fie rezonabile”. În al treilea rând, transformă activele rusești înghețate într-un instrument economic și politic din care companiile americane ar urma să câștige substanțial prin participarea la reconstrucția Ucrainei și prin proiecte comune cu Rusia.

Din perspectiva Moscovei, planul arată ca o confirmare a pariului făcut în 2022: că Occidentul va obosi înainte să fie gata să ducă până la capăt o strategie de înfrângere a Rusiei. Prin text, Kremlinul obține recunoașterea de facto a anexărilor, neutralizarea militară a Ucrainei și un traseu de ieșire din sancțiuni. Ceea ce nu a reușit să cucerească în Bakhmut și Avdiivka poate obține la masa negocierilor, cu mâna Washington-ului. De aceea, Putin își permite luxul unei duble retorici: pe de o parte spune că planul poate fi „bază de negocieri”, pe de altă parte amenință că, dacă Kievul nu acceptă, „evenimentele de la Kupiansk” se vor repeta în alte sectoare ale frontului. Mesajul e limpede: luați acum această ofertă, cât încă aveți ceva de salvat, sau veți negocia mai târziu dintr-o poziție și mai slabă.

Pentru Ucraina, însă, logica planului este existențialmente inversă. Nu e doar o chestiune de metri pătrați pe hartă, ci de identitate politică, de memorie și de raportul dintre stat și cetățeni. Din 2014 încoace, narativul ucrainean s-a construit pe refuzul de a accepta logica „sferelor de influență” și pe convingerea că sacrificiul – uman, economic, social – are un sens tocmai pentru că urmărește o revenire la frontierele recunoscute internațional. Ce propune acum planul este o schimbare de paradigmă: acceptați că nu vă veți întoarce niciodată complet la 1991, acceptați un statut de neutralitate cu semnul întrebării, și în schimb veți primi o promisiune de protecție și bani. Pentru o societate care a plătit sute de mii de vieți și pentru care Bucea, Mariupol sau Izium nu sunt simple toponime, ci traume, ideea unei amnistii generale și a unui „restart” economic cu agresorul are gustul amar al unui târg făcut peste cadavre.

De aici vine și tonul foarte ferm al vocilor de la Kiev. În interviuri pentru presa românească, experți precum Serghei Solodki descriu documentul ca fiind „extrem de brut și vag”, un text care ar „invita Rusia să lanseze un nou val de agresiune după o scurtă pauză”. În percepția lor, un acord atât de slab detaliat, cu clauze esențiale lăsate în ceață și cu garanții de securitate rezumate într-o frază, nu este o plasă de siguranță, ci o treaptă către următorul război. Societatea ucraineană, spune Solodki, nu ar permite guvernului să semneze așa ceva. Memoria acordurilor Minsk 1 și Minsk 2 – ceva mai sofisticate, încălcate de Rusia mereu – cântărește greu. În această cheie, mesajele publice ale lui Zelenski – „voi munci 24/7 pentru a apăra demnitatea și libertatea ucrainenilor”, „nu vom trăda suveranitatea” – nu sunt simple formule retorice, ci încercarea de a ține sub control o presiune dublă: cea externă, venită dinspre Washington, și cea internă, a unei societăți care nu e dispusă să accepte capitularea îmbrăcată în costumele păcii.

Dinspre Europa, planul funcționează precum radiografia unei fracturi. Bruxelles-ul descoperă că nu a fost parte a discuției și reacționează instinctiv cu formula „nimic despre Ucraina fără Ucraina”. Ursula von der Leyen vorbește despre necesitatea unei păci „drepte și durabile”, Kaja Kallas avertizează asupra „capcanei” în care Rusia ar bloca sancțiunile și utilizarea activelor înghețate, iar oficiali germani numesc planul „inacceptabil” tocmai pentru că lasă impresia că Putin își atinge obiectivele pe care nu le-a obținut militar. În același timp, liderii europeni știu foarte bine că, dacă SUA își retrag sprijinul militar și de intelligence, capacitatea lor de a menține Ucraina pe linia de plutire scade dramatic. Așa că reacția lor oscilează între principial și pragmatic: pe de o parte refuză să legitimeze o pace-capitulare, pe de altă parte caută să construiască o variantă alternativă de plan care să poată fi prezentată Washingtonului ca „mai echilibrată”.

Interpretarea de fond a acestui episod este, inevitabil, una despre redistribuirea puterii și despre cum arată, de fapt, „Occidentul” în 2025. Planul în 28 de puncte arată o Americă tot mai puțin dispusă să plătească costurile strategiei sale declarative – apărarea ordinii liberale și a integrității teritoriale – și tot mai tentată de aranjamente tranzacționale: un pic de teritoriu acolo, un pic de neutralitate dincolo, niște contracte și fonduri gestionate împreună cu adversarul. Din această perspectivă, documentul pare scris mai degrabă în logica unui “boardroom de private equity” decât în logica unui Departament de Stat clasic. Nimic nu e gratuit, totul este „deal”: activele rusești înghețate devin investiții, sancțiunile devin „morcovi” pentru comportament docil, Crimeea și Donbasul devin prețul pentru stabilitatea macro.

În același timp, Rusia citește planul ca pe o confirmare a propriului narativ: că trăim într-o lume în care marile puteri își împart zonele de influență, iar statele de mijloc, oricât ar crede ele în dreptul internațional, capătă sau pierd teritoriu în funcție de cât valorează pe harta intereselor Washington–Moscova–Beijing. Ucraina, în această lectură, nu este un subiect, ci un obiect: un pion care, odată negociat, trebuie să internalizeze noul status și să se mulțumească cu promisiuni de „protecție”.

Prognoza, însă, e mai puțin liniară decât ar sugera cinismul acestor calcule. Dacă planul ar fi acceptat în forma sa actuală, scenariul cel mai plauzibil este un armistițiu fragil, cu un front înghețat și cu o Ucraină amputată teritorial, vulnerabilă politic și economic, dependentă de generozitatea condiționată a Occidentului. Reconstrucția ar începe, contractele ar curge, Rusia ar fi treptat re-legitimată ca actor respectabil, iar în interiorul Ucrainei ar fierbe o frustrare mocnită: sentimentul că sacrificiul a fost tranzacționat de alții. În câțiva ani, un astfel de aranjament ar putea produce fie o nouă explozie politică la Kiev, fie un val de radicalizare, fie ambele. Iar Rusia, beneficiind de o pauză pentru a-și reface capacitatea militară, ar putea decide că a venit momentul „corecțiilor” unui acord pe care ea însăși l-a încălcat de atâtea ori în trecut. Este logica Minsk-urilor dusă la extrem: o pace care nu rezolvă nimic, doar mută problema în timp.

Dacă, dimpotrivă, Ucraina respinge clar planul, iar administrația Trump își pune în practică amenințarea de a tăia ajutorul militar și de intelligence, intrăm într-un scenariu de „război cu oxigen redus”. Europa ar fi forțată să decidă cât de departe merge pe cont propriu? Poate ea să compenseze lipsa muniției, artileriei și apărării antiaeriene din SUA? Poate să susțină financiar un stat aflat în război pe termen lung, în timp ce propriile societăți resimt inflația și oboseala de conflict? Răspunsul onest, azi, e că nu pe deplin. Rusia ar avea, atunci, fereastra perfectă pentru o ofensivă majoră, mizând pe factori care i-au lipsit în 2022: experiență acumulată, o industrie de apărare orientată complet pe susținerea frontului și o Ucraină mult mai izolată. Din nou, rezultatul ar putea fi un nou „plan de pace”, și mai dur decât cel actual.

Există, teoretic, un al treilea scenariu: ca acest plan în 28 de puncte să fie mai degrabă un punct de plecare, o formulă „maximală de negociere”. Zelenski a vorbit deja despre „alternative” pe care vrea să le propună, europenii lucrează la propriile formule, iar în culise se vor face inevitabil ajustări. Se pot imagina combinații în care Ucraina nu recunoaște formal anexările, dar acceptă un statut provizoriu pentru anumite teritorii; în care garanțiile de securitate capătă forme mai consistente, eventual prin tratate bilaterale cu state NATO; în care amnistia nu e absolută, iar crimele de război cele mai grave rămân justițiabile. Problema e că fiecare centimetru de compromis juridic sau simbolic va fi contestat de cineva: de Rusia, care vrea recunoaștere, de Ucraina, care vrea dreptate, de Occident, care vrea stabilitate fără să-și piardă complet busola morală.

Oricare ar fi traiectoria exactă, planul de pace în 28 de puncte a reușit deja ceva: a scos din zona ipotezelor abstracte întrebarea dacă Occidentul este dispus să valideze, fie și parțial, rezultatul unei agresiuni majore împotriva unui stat suveran. Răspunsul nu va fi dat doar la Kiev, Moscova sau Washington, ci și în capitalele europene, în parlamente, în presă, în opinia publică. În anii ’90, expresia „sfârșitul istoriei” sugera că regulile au fost fixate o dată pentru totdeauna. În 2025, un document de 28 de paragrafe ne arată că regulile sunt din nou pe masa negocierilor – iar ceea ce se decide în acest moment va conta mult dincolo de granițele Ucrainei.