Paradisuri pierdute. O invitație la o excursie surprinzătoare și, la început, dureroasă pentru un nevăzător

- V-ați întors la Râmnic, mă adresez eu respectuos lui Gogu Mihăescu, fiul colonelului. Sunteți la pensie?

- Da, așa s-ar putea zice.

- Și vreți să vă faceți pensia la Râmnic, în acest paradis?

- Nu sunt sigur, și a fost paradisul în care te-ai născut și dumneata și pe care eu am fost obligat să-l părăsesc, pentru că eu am fost născut să fiu și să rămân un civil și, după liceu, n-am izbutit să mă supun rigorilor militare ale tatălui meu, domnul colonel Mihăescu, rigori, după cum știi și dumneata, însângerate, cu o singură excepție.

- A fost un paradis pierdut și pentru mine, în care și eu, cum spuneți dumneavoastră, m-am născut în el, cu livadă de meri ionatani și vie sângerândă, care umplea văzduhul toamna cu parfumul strugurilor până la poarta aleii care ducea la strada Dr. Filipin nr. 7, din apropierea câmpului de instrucție al Regimentului 2 Dorobanți, cu uriași pergamuți. A fost și pentru mine, recunosc, un paradis. Vreți să vă stabiliți aici, la Râmnic?

- Nu se știe, domnule Dinu Săraru, dacă va mai rămâne cărămidă peste cărămidă din casa tatălui meu și nu se știe dacă voi mai avea zile să trec prin acest blestem al unei biografii de civil, incapabil să treacă peste destinul lui.

Dialogul acesta a avut loc acum aproape 65 de ani, în prezența soției mele Viviana, cu Gogu Mihăescu, fiul colonelului Mihăescu din povestirea „Am onoarea, domnule colonel” pe care am scris-o în săptămâna dinaintea împlinirii matusalemicei vârste de 91 de ani.

............................................................................................................

Așadar, am primit duminica trecută, cum am mai spus, invitația pomenită a finului meu, preotul Costinel Rădulescu, care mi-a propus să reconstituim, prin amintirile care mă înconjoară azi, o vizită nevăzătoare în câmpia desfășurată de la porțile mănăstirii Polovragi până sus, pe drumul șerpuitor deasupra Oltețului, curgând la 50 de metri adâncime și despărțind Munții Căpățânii de Munții Parâng, cu vârful lor cel mai înalt, vârful Mândra, la 2400 metri.

- Vreau să mă duc până la poarta peșterii, unde a stat o vreme zeul geto-dac și filosof Zamolxis. Dumneavoastră ați fost o viață întreagă, n-a fost primavară, n-a fost vară, n-a fost toamnă să nu intrați în Peștera Polovragi.

Părintele Costinel Rădulescu are 38 de ani și e tatăl unor gemeni, fata – Anastasia și băiatul Casian, pe care-i adoră, ca și pe soția lui, Cristina. Pe fetița cu cap de înger am botezat-o eu și soția mea.

N-am avut puterea să mă împotrivesc invitației dureroase pentru un nevăzător, dar, în același timp, nu am avut nici puterea să mă supun împotrivirii curiozității, deși știam că drumul șerpuitor deasupra Oltețului e periculos pentru că nu puteau trece decât două mașini una pe lângă alta, pentru a ajunge la poarta peșterii.

- Măcar, zice părintele Costinel, parohul bisericilor de la Florești și Rugetu - altă dată, satului i se spunea Fometești, de la foamete -, veți simți în mod sigur glacialitatea aerului de la gura peșterii și veți fi îmbătat de amintirea atâtor intrări în peșteră, până la 400 de metri în adâncime, unde izbucnesc stalactitele și stalagmitele de calcar împietrit.

Așa am ajuns la 91 de ani și jumătate la Peștera Polovragi și să mă întorc la Slătioara, unde îmi petrec acum măcar câteva zile de odihnă răcoroasă, Slătioara despre care am scris o carte întreagă intitulată „Poveștile Măgurii Slătioarei”, carte adăugată cărților mele cele mai importante și de suflet, începând cu romanul „Niște țărani”. M-am simțit dator să însemn în această tabletă și acest eveniment care mi-a îmbogățit viața, unind astfel cele două paradisuri de care nu m-am putut despărți niciodată.

P.S.

La Slătioara, m-am întâlnit pentru prima dată, lunea trecută, în biroul în care mi-am scris miile de pagini ale cărților mele, cu doctorul Marius Săraru, rudă de sânge din neamul Sărarilor, care, la 38 de ani, s-a făcut vestit ca ortoped și terapeut și a cucerit cu devotamentul și știința medicală Oltenia de sub munte. Dar, despre această surpriză voi scrie în tableta viitoare.