Palmares și luări de poziție
0M-am bucurat enorm că preferatul meu a luat Ursul de Aur. „Gelbe Briefe/Scrisorile galbene”, despre cum poți să-ți pierzi libertatea, de pe o zi pe alta. Și mai ales că m-am putut identifica cu personajele principale, care erau intelectuali și creatori, din lumea mea, o actriță și un dramaturg profesor. De la „Despre trup și suflet”, când am fost la Berlinală cu Tudor Caranfil, n-am mai simțit, de la prima proiecție, că ar merita premiul cel mare.
Wim Wenders, președintele juriului, atât de comentat pentru neutralitatea sa politică, a simțit nevoia să țină două discursuri lungi. Unul chiar scris pe o agendă și deci nu de pe prompter ca foarte diplomata Tricia Tuttle sau extraodinara MC luxemburgheza Desiree Nosbusch. Desiree a fost și cea mai elegantă, într-o rochie verde de catifea, de un șic nebun.
Ca să rezum, primul discurs a fost: putem avea păreri contrare, dar fără violență. Și dincolo de zidurile cinemaului, prin filme. Idee întărită și de directoarea Festivalului.
Al doilea: cele mai importante premii puteau fi luate de oricare dintre cele 3 titluri.
Celelalte doua filme sunt „ Salvation/Salvarea ” turcescul cu Grand Prix, o ocazie pentru regizor de a-i pomeni pe cei care sunt închiși pentru ani de zile.
Și „Queen of the Sea”, care a luat Premiul Juriului. Un fel de „Amour”, înspăimântătorul subiect abordat de Haneke, și ultra premiat, deși greu de vizionat. Pe scurt despre o bătrânețe de care te-ai lipsi. Același titlu le-a adus un Urs de argint (pe care mă întreb, ca și Tom, cum îl vor împărți, îl vor tăia în două ?) celor doi protagoniști britanici, care acum 50 de ani jucaseră Hamlet și Ofelia. O excepție să fie un ex-aequo la rol secundar (și o trișerie, că erau personajele principale): pentru Tom Courtenay, care a declarat că data viitoare, vrea să fie el cel cu demență senilă (atenție ce-ți dorești !) și Anna Calder-Marshall, puțin mai absentă și în realitate.
Dar n-ar fi putut s-o sară pe Sandra Huller (îmbrăcată în alb negru, ca și filmul) și a cărei prestație masculin-feminină din „Rose” a fost memorabilă, deci de un Urs binemeritat.
Regia a mers la Grant Gee, pentru „Everybody Digs Bill Evans”, dar mărturisesc că n-ar fi stricat măcar o mențiune pentru „The Loneliest Man in Town”, care a rămas nebăgat în seamă. Păcat.
Pentru scenariu a luat Genevieve Dulude-de Celles, și un subiect important, al emigranților, inclusiv cei din zilele noastre. Canadianca s-a oprit la un bulgar fermrcător, ca să-și contruiască pledoaria convingătoare din „Nina Roza”.
Pentru contribuție artistică a luat „Yo”, un documentar, de fapt, la limită între mai multe arte.
Prin urmare din cele patru pe care le-am anticipat trei au fost câștigătoare, și, previzibil, „Queen of the Sea ”. În plus, al cinci-lea, „Moscas” a luat premiul Juriului Ecumenic.
La scurt metraj, tot cu Gaza, a câștigat o regizoare: Marie-Rose Osta. Mi s-a părut extraordinar „Someday a Child”. Discursul a fost demn de o minte strălucită. Din nefericire copiii nu pot opri războaiele și sunt principalele victime. Această bijuterie este co-produsă de o româncă, Ana-Maria Pîrvan, și montată de Alex Pintilică. El este și editorul unui nou film pentru adolescenți, „Floare de colț”, al Adrianei Răcășan, și tot el și-a lăsat amprenta pe „Două lozuri” și „Pădurea de molizi”.
„De capul nostru” al lui Tudor Cristian Jurgiu (care după Gală a rămas să vadă „Scrisorile galbene”, ca un cineast adevărat) a luat premiul CICAE, care din 1979, desemnează un titlu ales de cinematografele de artă.
O mențiune specială a fost dată pentru un alt preferat al meu: „Atlasul Universului”.
Și acum, cel care ar fi trebuit să fie în competiție, dar n-a avut răbdare și a ieșit la Sundance, deci n-a mai fost premieră absolută, mi-a furat sufletul de cinefil pasionat. „The Only Living Pickpocket in New York”, un film de o tandrețe infinită, jucat genial de John Turturro. Dar despre el și cele de după, inclusiv „La răscruce de vânturi” vizionat la un cinema de modă veche din capitala Germaniei, în emisiunea Vocea Filmelor.
Vă mulțumesc că m-ați însoțit în călătorie, alături de Cătălina Ene Onea, călăuza mea berlineză. Cu care am fost și pe covorul roșu și în sală, la Palat: rândul 5 locul 18. Ca a 18-a prezență la un eveniment cu vreo 50 de filme vizionate și adnotate și pe care îl îndrăgesc nespus. Dar și la After party, la Crackers, ceea ce nu s-a întâmplat când a câștigat „Poziția copilului”. Important e să ai răbdare și, până la urmă, vin aproape de la sine. Dar și datorită ocrotitoarei de la Presă și Protokol: Anja Rüggenmann.
Fără a-l uita pe Daniel Secărescu, chintesența prietenului, care la nevoie se cunoaște, inclusiv în călătoriile cinematografice.
DANKE!
Se încarcă comentariile...
