Orașul funerar

Requiescant in pace stă scris pe frontispiciul intrării cu coloane de marmură. Cuvintele se zăresc de la mesele din restaurantele de vizavi. Cimitirul Recoleta se află, încă din 1820, în cartierul cu acelaşi nume, unul dintre cele mai scumpe ale capitalei Buenos Aires. Zona din jurul intrării principale este o insulă a vieţii de noapte – restaurante, baruri, cluburi şi terase. Înainte de epoca pandemiei, localurile, mai numeroase decât astăzi, erau mereu pline de localnici şi turişti.

Proximitatea pare să nu îndemne la reflecţie – este prea intens tumultul vieţii, iar umbrele nocturne sunt doar ale celor care stau la mese sau se plimbă prin faţa cimitirului. Înăuntru se întinde un oraş. Aleile înguste au rigoarea străzilor (de altfel poartă nume de străzi), iar cavourile orânduite simetric şi fără stridenţe par case. Monumente copleşitoare se înalţă deasupra zidurilor, înfricoşând prin gravitatea alegoriilor şi impresionînd prin tristeţea îngerilor aplecaţi, cercetător, înspre morminte.

Mai mic şi mai puţin faimos decât Père Lachaise, având aproximativ 5000 de cavouri, dintre care 90 au fost declarate monument istoric național, Recoleta este o necropolă de lux, unde sunt înmormântați eroi militari, aristocrați, oameni de stat, artişti, scriitori, oameni de știință și sportivi.

În 1820, în faţa cimitirului aveau deja loc curse de cai şi jocuri, iar explicaţia straniului amplasament, în viziunea unui sociolog argentinian, ține de „o sfidare a morţii, un mod de a râde de ea sau de a o exorciza“. Pe măsură ce străbaţi aleile încărcate de greutatea cavourilor (în zilele de vară, umbra lor apasă cimentul alb şi pare a micșora spaţiul), ai senzaţia că te afli în cimitirul cel mai plin de viaţă. Dimensiunile şi aşezarea cavourilor sporesc neliniştea. Zeci de pisici se plimbă cu încredere de stăpâni, turiştii fotografiază monumente şi caută, nerăbdători, mormântul Evei Perón, iar pe fundal, confundându-se cu arhitectura funerară, blocurile înalte amintesc de normalitatea celuilalt lăcaş.

Prin uşile de sticlă ale unor cavouri se zăresc sicriele bine conservate. Opere de artă, acestea sunt în primul rând „o mobilă elegantă“, după cum le descrie istoricul Eduardo Lazzari, care organizează săptămânal tururi ale cimitirului. El le relatează grupurilor de vizitatori istoria personalităţilor înmormântate aici şi recreează atmosfera decadentă a secolului al XIX-lea, când aristocraţii se întreceau în a comanda monumente cât mai impunătoare, pentru a-şi potenţa gloria şi după moarte. Opulent şi armonios, Recoleta sfidează liniştea austeră a unui cimitir comun.

Printre personalităţi se află scriitorul Adolfo Bioy Casares, prieten de o viață al lui Borges. Pe cavoul de o eleganță austeră desăvârșită, stă scris, simplu, Casares, numele familiei materne. Potrivit cutumei spaniole, preluate de culturile hispanofone din America de Sud, primul nume de familie este cel al tatălui, iar al doilea este cel al mamei. Din istoria familiei Bioy se desprinde un episod demn de ficțiune. Tatăl scriitorului, precum și mătușile și unchii săi au îndrăgit-o în asemenea măsură pe servitoarea mulatră care îi crescuse cu devotament, încât au ținut ca sicriul ei să își găsească locul în cavoul familiei. Astfel că renumitul scriitor și servitoarea se află, astăzi, în același cimitir, în cavouri diferite.

Soția lui Adolfo Bioy Casares, scriitoarea Silvina Ocampo, care i-a stat alături cu o dragoste deloc oarbă, dar atât de îngăduitoare, încât a acceptat sa îi crească fiica din flori ca pe propriul copil, a fost înmormântată în cripta familiei Ocampo (aristocrați de origine spaniolă), alături de celebra sa soră, scriitoarea, eseista şi traducătoarea Victoria Ocampo. Autentic mecena, Victoria s-a înconjurat de personalități ale culturii argentiniene (în cercul său de prieteni figurând Borges) și universale. Cel mai renumit și apreciat proiect al său rămâne înființarea revistei literare Sur (Sud) în care au semnat, printre alții, atât cumnatul său, cât și Borges. Revista a apărut între 1931 și 1992.

Antreprenorul Alfredo Fortabat, care în 1926 fonda cea mai mare companie producătoare de ciment din țară, este înmormântat în cavoul familiei celei de a doua soții. Pe impunătorul monument de secol XIX este scris Familia de Lacroze. Mai cunoscută decât Alfredo, căruia i-a supraviețuit 36 de ani, Amalia Lacroze de Fortabat (alintată, inclusiv în presă, Amalita) i-a preluat afacerile imediat ce a rămas văduvă, ajungând un necruțător om de afaceri și, în ultimele decenii, cea mai bogată femeie din Argentina. Ea a iubit însă și arta și a deschis, la Buenos Aires, muzeul care îi poartă numele. Printre operele expuse, alături de cele ale pictorilor naționali, se află unele semnate de Gustav Klimt, Marc Chagall și Andy Warhol. Cel din urmă, de altfel, i-a realizat portretul, în 1980. Trebuie menționat că Amalita, a cărei moarte la 90 de ani, în 2012, ținea prima pagină a cotidienelor locale, descindea dintr-o familie ilustră. Bunicul său, Federico Lacroze, a creat, în anii 1880, prima linie de tramvai din Buenos Aires, iar mama sa era o urmașă a unuia dintre președinții republicii Uruguay.

Luis Federico Leloir, câştigătorul Premiului Nobel pentru chimie în 1970, odihneşte, împreună cu familia, într-unul dintre cele mai scumpe cavouri. Monumentul, în valoare de jumătate de milion de dolari, impresionează prin cupola înaltă, înăuntrul căreia se află o statuie cu braţele deschise a lui Isus Hristos.

După ce a cunoscut un sinistru periplu prin Argentina și Europa, timp de aproximativ două decenii, cadavrul Maríei Eva Duarte de Perón a fost așezat în cavoul familiei Duarte. Cea de a doua soție a președintelui Juan Domingo Perón murise de cancer, la 33 de ani. Sicriul, aşezat la 6 metri sub pământ, este acoperit de o placă de oţel. Uşa de fier forjat a cavoului alternează modelul de crin cu orificiile care invită privirile curioase înăuntru. Sacru pentru peronişti şi fascinant pentru orice argentinian, mormântul atrage mii de turişti străini, trezind curiozităţi mondeno-macabre. Florile, mereu înlocuite, sunt prinse în dantela metalică a uşii cavoului. Ultima persoană înmormântată în el a fost Erminda Duarte, sora mai mare a Evei, care a murit în 2012, la 96 de ani.

Printre locurile de veci care au creat legende se află cel al tinerei Luz María García Velloso, moartă în 1925, la 15 ani. Se spune că, luni la rând, mama sa ar fi dormit la picioarele gisantului ei. Iar legenda asociată fetei este comună în folclorul universal – se spune că într-o noapte, în apropierea cimitirului, un tânăr cunoaşte o fată a cărei apariție de o frumusețe tristă îl face să se îndrăgostească. Îi oferă haina lui, iar după câteva ceasuri în care cei doi se plimbă, ținându-se de braț, fata dispare misterios. A doua zi, căutând-o cu aviditate, tânărul află că ea a murit de câteva luni şi se află în cimitirul din Recoleta. Caută mormântul şi îşi descoperă haina pe piatra funerară. Potrivit unei versiuni a legendei, înnebuneşte, potrivit altei versiuni, se sinucide.

O altă poveste nu este legendă, în ciuda încărcăturii ei anecdotice. Mausoleul lui Salvador María del Carril, vicepreşedinte al ţării la jumătatea secolului al XIX-lea, şi al soţiei sale, Tiburcia Domínguez, este alcătuit din două cavouri. Deasupra cavoului lui Del Carril, se află o statuie care îl înfăţişează pe un scaun. Pe cavoul Tiburciei un bust mic stă cu spatele la statuie. Despre căsătoria celor doi s-a ştiut mereu că era furtunoasă – într-un episod notabil, vicepreşedintele anunţa în presa vremii că refuză să plătească datoriile soţiei. De atunci, timp de 21 de ani, ei nu şi-au mai vorbit, iar Tiburcia a cerut ca, după moartea ei, bustul de marmură să fie aşezat spate în spate cu statuia soţului, mort cu 15 ani înainte.

Astăzi, locurile de veci se vând aici la preţuri de până la 500 000 de dolari, iar taxele anuale sunt mult mai mari decât cele plătite la alte cimitire din capitală. Clasa înstărită îşi înmormântează apropiaţii cu un fast ce aminteşte de un cocteil select. Există doar câteva agenții imobiliare care se ocupă cu vânzarea, respectiv cumpărarea locurilor de veci de aici, deoarece puțini agenți se încumetă să se implice în astfel de tranzacții. Potrivit unei publicații locale, în 2021, un cavou cu trei niveluri, scară de marmură și gratii din bronz și în care pot intra până la 28 de sicrie, situat aproape de intrarea principală a cimitirului, costa 100 000 de dolari, prețul unui apartament de două camere într-un cartier rezonabil al capitalei.

În cimitirul Recoleta, morţii refuză să moară. „Trecutul este o pasiune pentru argentinieni“, comenta sociologul Luis Donatello. Uneori, se discută despre conflicte sau nepotriviri ideologice de acum 150 de ani la fel cum se dezbate politica actuală. Mulţi intelectuali argentinieni care au scris despre celebrul cimitir au subliniat existența unei culturi necrofile, întreţinute de nostalgii colective şi de o istorie tânără. Pe aleile cimitirului aristocrat, viaţa continuă cu încăpăţânare.

Note bibliografice:

Justina Irimia, Ultimul tango la Buenos Aires – O metropolă exotică de înțelesul tuturor, Humanitas, 2012, p. 99. https://www.cronista.com/negocios/el-misterio-de-recoleta-por-que-los-precios-de-las-bovedas-no-bajan-pese-a-la-sobreoferta/ https://baraderoteinforma.com.ar/la-fiel-criada-de-los-bioy/

https://thefreedompost.net/2022/05/16/en-febrero-del-2012-murio-amalia-lacroze-de-fortabat-la-mujer-mas-rica-de-la-argentina/ https://coleccionfortabat.org.ar