O strângere de mână între Barack Obama şi Raul Castro

Acum câteva luni o veste a venit pe toate canalele de presă: Nelson Mandela este pe patul de spital, într-o stare care nu lăsa loc de echivoc asupra finalului, fiind de aşteptat, în realitate, doar momentul în care se va întâmpla acesta.

Din acel moment, a devenit previzibilă o situaţie interesantă: la înmormântare vor veni mulţi lideri politici care reprezintă state ce în politica externă nu se agreează  prea mult. După cum spune şi Cassa Locco într-un vestit cântec, vor veni să îşi dea bună ziua „oameni buni şi răi”, cu zeci de păcate, dar care, din diferite motive – de obicei, legate de „aburirea” electoratului – au ajuns în funcţii superioare, demonstrându-şi marea incompetenţă şi / sau ideile proprii legate de statul de drept, economie, regimul fiscal şi politica în domeniul educaţiei.

Momentul respectiv a venit, ceea ce a dus la apariţia tabloului anticipat: da – au venit mulţi lideri, da – unii nu aveau ce căuta pe acolo, da – nu toate statele reprezentate erau şi sunt în perfectă armonie.

Este un moment deosebit, în care printr-un protocol puţin mai „uman, nescorţos” fiecare lider politic îşi aduce aminte că nu este nemuritor, aceasta şi pentru că au de grijă adversarii politici să-i amintească efemeritatea funcţiei. Mai mult, ar trebui să fie conştient că la funeraliile sale nu e necesar să vină zeci de preşedinţi de ţară aflaţi în funcţie, pentru că o glorie etenă, după cum spunea Berlioz odată, este doar aceea care trece de 30 de ani. Eventual, vreun fost coleg de partid va ţine un discurs plat şi de care nu îşi va aduce aminte nimeni şi gata: din pământ eşti şi în pământ vei merge, unde toţi pământenii merg.

A murit Nelson Mandela, ceea ce a dus la apariţia pe solul sud-african a mai multor lideri politici din diferite state care nu se bucură întotdeauna de apreciere reciprocă. Aici a apărut problema: cum se vor comporta liderii statelor respective? Vor prevala rivalităţile şi interesele naţionale, sau faptul că viaţa este scurtă va aduce după sine o îmblânzire a atitudinii acestor reprezentanţi de state?

Nu există o reţetă pentru toate acestea – şi nici nu o putem imagina, deoarece contează mulţi factori în aceste jocuri de imagine, strategie politică şi interes naţional, până la urmă. O strângere de mână între preşedintele Serbiei şi un lider din Kosovo are atâtea implicaţii – indiferent de context, încât gestul este bine analizat înainte de plecarea de la Belgrad.

De aceea, faptul că, la un moment dat, preşedintele SUA şi-a strâns mâna cu cel al Cubei a surprins o parte a spectrului politic, iar - la Washington - lideri ai Partidului Republican au criticat gestul preşedintelui. Dreptul la opinie nu poate fi luat nimănui şi orice persoană nemulţumită are dreptul să îşi exprime criticile, fără a suferi efecte negative ulterior. Totuşi, trebuie să ne întrebăm dacă acest gest a fost premeditat sau nu, şi mai ales care ar putea fi consecinţele.

Aş opina că nu a fost premeditat expres, dar nici că nu şi-a propus nimeni de la Casa Albă să arate o atitudine direct negativă faţă de preşedintele Castro. Aceasta şi pentru că nu mai sunt relaţiile dintre cele două state atât de rele cum erau în alte momente – spre exemplu, când guvernul de la Havana a trimis trupe să lupte de partea comuniştilor în Angola.

În plus, preşedintele Castro a început, sub povara realităţii economice, să efectueze anumite schimbări în societate, atenuând anumite asperităţi, relaxând regimul juridic al anumitor activităţi, deoarece are nevoie de bani pentru a menţine regimul la anumit standard politic.

Mai grav este că apropierea Cubei de SUA este atât de mare – sunt recunoscuţi cubanezi care au fugit din ţară cu plutele, ceea ce presupune o anumită siguranţă privind destinaţia – încât şi să vrea vreun lider de la Havana să evite influenţa marelui vecin, efectiv nu o poate face. Este adevărat, în momentul în care relaxezi controlul politic nu mai există comunism, dar intrarea valutei în ţară tot acolo va duce, pe termen lung. Ideea este însă că economic, comunismul în stare pură, doctrinară, nu poate exista – ceea ce nu lasă pe termen lung soluţii, iar China este un bun exemplu.

Strângerea de mână s-a realizat, ceea ce a produs, probabil, nemulţumiri şi în alte capitale mai puţin iubitoare de SUA, dar mai apropiate de Cuba. 

Or, gestul realizat a dus după sine la o întrebare logică, de final de an agitat – în care am avut demisie de lider la Vatican, mişcări de protest în ţară pentru Roşia Montană şi pentru statul de drept cu gaze lacrimogene, sau înţelegeri între Iran şi marile puteri, de exemplu – ar fi unele speranţe pentru viitor?

Speranţele acestea se referă la situaţia statelor, dacă ar putea să fie mai prietenoase unul cu altul. Să nu uităm însă un lucru: speranţele sunt de multe ori interese convertite în gesturi care au efect pe tabla politicii.

Consider, de mai multă vreme, că cele mai mari probleme ale omenirii apar nu din înfruntările dintre state – care sunt de multe ori foarte dure şi de lungă durată – ci din incompetenţa manifestată de conducători în propria ţară. Lipsa bunei administrări, carenţele în politica economică, fiscală şi de educaţie fac mai mult rău unui stat decât 100 de acţiuni ale statelor neprietene.

De aceea, trebuie să  apreciem acestă strângere de mână ca un prim pas de îmbunătăţire a anumitor atitudini în politica internaţională. De fapt, a fost o strângere de mână între două sisteme politice, care ar putea să se traducă şi în formula „mai puţină asperitate între marile puteri”, căci sistemele politico-economice diferite nu rezistă, în lipsa unui protector puternic.

Mai puţine asperităţi, pentru că înţelegere nu poate fi – nu se poate imagina şi cumva nici nu ar trebui să fie. Înţelegerea între marile puteri înseamnă lipsa de performanţă – a lor mai întâi – deoarece vremurile paşnice sunt bune pentru investiţii economice, dar mai puţin pentru emulaţia la cote înalte a spiritului. Iar această emulaţie – şi progres real, pe fond – presupune de cele mai multe ori o nevoie urgentă de soluţionare a unei probleme, iar urgenţa înseamnă criză într-un domeniu sau chiar război.

Însă asperităţi mai puţine şi / sau mai atenuate între marile puteri înseamnă mai multă siguranţă în economie, în investiţii. Înseamnă posibilitatea de a-ţi face planuri pe termen mai lung, înseamnă riscuri mai puţine atât în obţinerea de credite bancare, cât şi în domeniul asigurărilor afacerilor. Înseamnă şi liniştea unor oameni, care astfel şi-ar putea canaliza energia mai mult în direcţia obţinerii de profit, iar mai puţin în direcţia obţinerii de vize pentru afaceri.

Iar când marile puteri ar imprima o direcţie mai lejeră în o bună parte a relaţiilor dintre ele, s-ar propaga două linii de acţiune a statelor mai mici.

Pe de-o parte, şi ele ar cheltui bani mai puţin pentru a supraveghea şi a crea probleme altor actori politici externi, iar pe de cealaltă parte, s-ar obţine şi din partea lor redimensionarea propriilor atitutidini generale, sub aspectul relaţiilor internaţionale.

Nu ne facem iluzii, nu orice se poate îmbunătăţi, nici nu ar fi totdeauna de dorit. Cu toate acestea, dacă anumiţi conducători de state aparţinând unor sisteme politico-administrative diferite pot ca să treacă peste anumite obstacole, este evident că şi statele – doar sunt conduse de aceeaşi – pot să adopte o direcţie mai paşnică, mai cooperantă în ceea ce priveşte relaţiile dintre ele.

Nu trebuie să subestimăm nici forţa exemplului, nici forţa marilor puteri. Pe fond, anumite capitale dau tonul în aproape toate sferele, urmâd ca celelalte să meargă în siajul acestora. Ca să mai adaug un motiv muzical, Gangnam Style, apare într-una din ţările din G 20, iar de acolo s-a răspândit mai uşor în toate celelalte.

De aceea, şi micile state încrâncenate şi uneori pline de ură ar trebui să îşi mai atenueze din anumite modalităţi de implementare a propriilor politici şi obiective. Iar aceasta este necesar mai mult ca oricând, din moment ce prea multă competiţie în atingerea unor ţinte ambiţioase este posibil să se finalizeze nu cu distrugerea inamicilor, ci mai degrabă prin autodistrugere.

Nici statele mici nu sunt capabile să îşi evalueze propria putere în faţa altor state slabe, deoarece în sprijinul statului atacat poate apare mereu o adevărată forţa, care „mătură cu totul” scena respectivă. De aceea, şi ele ar trebui să se obişnuiască cu faptul că ambiţiile lor, uneori prosteşti, iar alteori exercitate greşit, creează probleme mari, de tipul pietre aruncate de un nebun, pe care înţelepţii nu o pot scoate.

Aşa cum preşedintele SUA şi cel al Cubei şi-au putut strânge o mână, nu înseamnă că şi statele mari nu o pot face. Iar dacă vor şti să strângă cu atenţie şi forţă măsurată, şi alte state mai mici vor putea urma această direcţie. Pentru că, până la urmă, tot printr-o strângere de mână se semnează un contract bun, care aduce profit, salarii mai bune, precum şi noi joburi.

Or, dacă nu putem să avem o pace calmă şi dreaptă la nivel mondial, fără de nicio lovitură subterană, să facem totuşi cât mai bine, astfel încât în cât mai multe state, mici şi mari, să scadă impozitele, să crească numărul de locuri de muncă şi să se obţină profit. Aceasta, pentru că bogăţia nu a supărat niciodată pe cel ce o are.

Cum războiul, de orice tip, e principalul obstacol în calea creşterii sau protejării averii –  deci a bogăţiei – e timpul ca statele să se mai oprească  din gândurile lor mult prea active. Şi, după ce se opresc puţin să se uite în jur, vor găsi mereu o mână care este gata să o primească pe a lor, într-o strângere ce poate fi, de multe ori, primul pas pentru dezvoltare.