O reformă în numele elevului. Dar fără elev în centru
0Avem, în sfârșit, noile planuri-cadru pentru liceu. Două variante, două lumi.
Una conservatoare – care păstrează arhitectura cunoscută: multe ore, multe discipline obligatorii, foarte puține opțiuni reale pentru elev. Un echilibru fragil între nevoia de a nu deranja catedre, de a păstra liniștea în orare și de a mulțumi revendicările tradiționale ale sistemului.
Cealaltă – o versiune curajoasă. Cu spațiu larg pentru personalizarea traseului educațional. Cu încredere în liceeni și-n profesorii lor. Cu șansa de a învăța și ce le va folosi, nu doar ce trebuie să fie bifat.
E limpede deja care variantă va rămâne dominantă. Cea care supără cel mai puțin.
Dar aici e marea contradicție: le cerem liceenilor de azi – și viitorilor adulți – să fie creativi, autonomi, responsabili. Să își aleagă calea, să aibă inițiativă, să gândească critic și să colaboreze. Îi evaluăm după cât de bine se adaptează unui viitor în care nimic nu e fix și sigur.
Dar le oferim o școală care nu se poate adapta nici măcar pe ea însăși la prezent, nicidecum la viitor.
Încă protejăm structuri, nu elevi. Încă luăm decizii din perspectiva celor care predau, nu a celor care învață. Încă privim reforma ca pe o ajustare a echilibrelor din sistem, nu ca pe un salt în sprijinul elevului.
Curriculumul ar trebui să fie o hartă de navigare în viață. Nu o grilă rigidă pe care elevul se pliază sau se frânge. Ar trebui să lăsăm spațiu pentru vocații, curiozități, ritmuri diferite de învățare. Ar trebui să încurajăm întrebările, nu doar să cerem răspunsuri.
Dacă vrem elevi pregătiți pentru realitate, trebuie să le oferim o școală ancorată în realitate. Una care se mișcă odată cu lumea, nu una care refuză să clipească de teama că-și pierde stabilitatea.
Nu putem construi o școală a viitorului cu reflexele trecutului. Va trebui să renunțăm, da – la rutine comode, la discipline cu orice preț, la ideea că reforma bună e cea care nu supără pe nimeni. Dar ce câștigăm e infinit mai valoros: încrederea elevilor că școala e despre ei. Nu despre programe, nu despre catedre, nu despre „așa a fost mereu”.
Avem, cu planurile-cadru alternative, o șansă rară: să fim parte dintr-o reformă adevărată. Nu cosmetizată, nu negociată până la golire, nu scrisă doar pentru a nu tulbura apele. Ci asumată. Cu curaj. Cu conștiința că e despre generații întregi.
Întrebarea nu e dacă ne permitem o astfel de schimbare. Întrebarea e dacă ne mai permitem să o amânăm.
Se încarcă comentariile...
