O mică excursie în iad

Mă urc în trenul Bucureşti-Budapesta, cu puţin înainte de ora 6 dimineaţa, şi descopăr că am loc într-un „bou-vagon“, cu spatele la sensul de mers. Îndrăznesc să mă aşez pe locul din faţa mea, dar în câteva minute apare un domn nervos, la vreo 50 de ani, transpirat, bâlbâit, care târăşte după el două trolere imense şi câteva rucsacuri.

„Ăla e locul lu nevastă-mea“, mi se transmite printre dinţi. „Sigur, vă las“, răspund eu deznădăjduită. „Nu e ca şi cum mi-ai face o favoare. Ăla chiar e locul ei!“, vine răspunsul ca o cărămidă micuţă, aruncată la prima oră a dimineţii în capul meu prost. Zâmbesc, mă mut la locul meu, înghit în sec.

După ce apare şi soţia, pleacă trenul din gară şi toţi copiii din vagon se potolesc, îndrăznesc din nou. De data asta, ridic pretenţii asupra locului gol de lângă soţie (loc pe care există un rucsac): aş putea oare să mă mut acolo, în locul rucsacului? Deoarece, etc, etc, eu dacă merg 50 de ore cu CFR-ul iubit s-ar putea să prezint anumite manifestări. Răspunsul soţiei sare ca un picior în gură: „Eu de aici nu mă mut, dragă, ţi-am mai spus“. Da, da, desigur, încerc eu să calmez spiritele, desigur că sigur, nici nu am insinuat, eu doar speram că rucsacul ar putea fi mutat pentru a sta eu în locul lui, deoarece rucsacul sigur nu are probleme dacă merge cu spatele. Rucsacul şi corpul meu fac schimb de locuri, cu mare greaţă, şi urmează, evident, coşmarul.

Locul pentru picioare, de sub măsuţa dintre noi, este mai mult decât neîncăpător. După primele câteva ore, nu mai sunt sigură care sunt picioarele mele, care sunt picioarele soţului, care sunt picioarele soţiei. Femeia citeşte un ziar. Bărbatul se plânge, fără oprire, că i-a apărut o rană pe deget, sub verighetă. „Uite, uite aici! Aici, s-a subţiat pielea!“. Soţia nu-l bagă în seamă. Mârâie. Soţul continuă, bâlbâindu-se, că îl doare, că de la ce-o fi, că uite!, nu mai poate scoate verigheta acum. Soţia rosteşte printre dinţi că asta e, o să-i cadă degetul sigur. Bărbatul nu se lasă, oare de ce nu au luat cu ei niciun unguent, nicio pastilă, nimic, uite!, aici, sub verighetă, aici i s-a subţiat pielea şi acum i s-a făcut o rană, poate de la bagaje, şi îl doare. Soţia ridică vocea: „Dacă voiai pastile, trebuia să îţi iei! Erau în sertar, sub nasul tău! Eu nu iau pastile, eu sunt sănătoasă-tun, o să trăiesc 100 de ani“.

Femeia trânteşte ziarul pe masă şi începe să comenteze că ce e cu atâţia copii în compartiment, că de ce stă trenul două minute în staţie în loc de unul singur, că de ce nu stă totuşi trei sau patru ca să poată coborî să fumeze, că de ce a primit bilete în bou-vagon, că nu are loc, că e inuman să înghesui atâţia oameni, că nu e aer, că e gălăgie, că e prea cald, că e prea frig, că această călătorie e un coşmar, că nu mai vrea, că de ce s-a ridicat asta s-o ajute pe aia la bagaje, că de ce să faci aşa ceva, ce?, suntem sclavi?, dacă ai de gând să călătoreşti cu multe bagaje ar trebui să te gândeşti şi cum le vei da jos. Bărbatul, care între timp subtilizase ziarul şi îl citea timid (având în continuare un deget rănit), primeşte chiar o palmă în ziar, ca să se concentreze puţin.

După un drum presărat cu orice mai puţin bătaie, urmează finalul apoteotic: soţia îi mărturiseşte soţului, mai mult răcnind, că de ce am lăsat-o pe asta să stea lângă mine? („Dar, dragă, nu era locul nostru, era un loc liber“), că ce!, dacă a fost să am eu noroc de un loc liber de ce nu m-am putut bucura eu de el?, că nesimţita m-a incomodat tot drumul, că ce concediu începe în halul ăsta şi că, în general, să vă ia dracu` pe toţi din tren (cu soţul în fruntea listei).

Un copil rătăcit, care se opreşte să se holbeze, este alungat ca o muscă („Ia marş şi tu de-aici!“), iar eu, ei bine, eu decid să merg în picioare, de la Lugoj la Timişoara, mai de frică, mai de groază. Nu pot decât să-l „invidiez“ pe bărbat pentru lungul drum pe care îl are în faţă. Şi mai pot să mă închin şi să-mi zic: „Niciodată, niciodată!“.