„Nu vă puneți cu noi!” spune Secretarul general al NATO. Altfel...?

Chiar, altfel ce și în ce condiții poate acționa NATO, alianță politico-militară eminamente defensivă. Nu poate interveni în afara teritoriului său decât în condițiile foarte stricte stipulate de Art. 5 al Tratatului de la Washington care spune că Alianța se mobilizează dacă este amenințată securitatea unuia dintre statele membre, clauză care se aplică în situația unui atac armat venit din exterior și nu vizează cazurile de terorism intern.

FOTO Profimedia

NATO nu și-a asumat niciodată obligația de a susține intervențiile militare declanșate de unul sau altul dintre statele membre ale Alianței sau la intervențiile militare lansate de un stat membru în afara zonei sale geografice sau a tratatelor încheiate de acesta. Limitările geografice pe care le presupune art.% privesc deci doar atacurile lansate împotriva teritoriului țărilor membre din Europa și America de Nord precum și împotriva Turciei dar și a insulelor are aparțin jurisdicției statelor membre NATO dar situate la nord de tropicul Cancerului (ceea ce, spre exemplu, exclude multe dintre teritoriile naționale, insule situate în emisfera sudică.

În cazul invocării Art.5 se stipulează că „fiecare țară va lua măsurile pe care le va considera necesare, inclusiv folosirea forței armate”. Dar un Stat Membru nu este obligat să trimită soldați: poate decide să trimită doar susținere logistică, financiară, umanitară sau de culegere de informații. În afară de asta, mai există posibilitatea ca, prin vot unanim, statele membre, în Consiliul Atlanticului de Nord, să confere un mandat specific de acțiune , cel mai adesea în sprijinul unor Rezoluții ale ONU, așa cum a fost cazul în Afganistan sau în Libia.

Dar, în afară de asta, NATO desfășoară și o serie importantă de operații și misiuni, le aveți descrise aici https://www.nato.int/en/what-we-do/operations-and-missions/nato-operations-and-missions , activități de prevenție și gestionare a crizelor la care fiecare dintre țările membre anunță dacă dorește să contribuie cu o parte din contingentele pe care (așa cum are și țara noastră) le are pregătite pentru a fi desfășurate la nevoie, inclusiv în rezolvarea unor crize provocate de catastrofe naturale și pentru întărirea capacităților de care dispun statele partenere NATO.

În acest context, reproșurile amare adresate de Trump partenerilor din NATO de a nu fi sprijinit operațiunea comună SUA-Israel împotriva Iranului nu se pot transfera asupra organizației deoarece americanii nu au formulat cererea oficială prin care să ceară invocarea Art.5 și, în consecință, nu se pot plânge că NATO i-a ignorat. Iar asta, cel puțin în acest moment, face ca statele europene să nu se alăture operațiunilor militare reîncepute de americani în Golf și le face să contemple cu disperare posibilitatea ca cele două mari conflicte, cel din Ucraina și cel din Golf, să continue, cu posibilitatea unor extensii majore.

Aici intervine avertismentul lui Mark Rutte, preventiv dar și ultimativ „Această Alianță va apăra fiecare centimetru din teritoriul nostru. Nu puteți învinge NATO. Noi suntem o forță defensivă; nu vom ataca niciodată pe nimeni. Ne vom apăra doar modul de viață, democrațiile și teritoriul. Așa că nu vă puneți cu noi. Nu vă jucați cu noi !”.

Din păcate, incertitudinea asupra viitoarelor poziții americane face ca dilema securității europene să devină și mai dificil de rezolvat în cazul în care estimarea NATO că Rusia reprezintă cea mai mare amenințare s-ar putea adeveri și este într-adevăr posibil să ne așteptăm la acțiuni agresive decise de Kremlin.

Mai precis, dacă Rusia decide o „operațiune militară specială” în împotriva unui stat european membru NATO, care ar fi scenariul de răspuns?

În lipsa unui acord american, reacția NATO ar însemna, de facto, o „coaliție a voinței” la care să participe doar Canada alături de statele europene? Oricând de dramatică ar fi perspectiva, ea este posibilă și trebuie estimate șansele de ripostă. La nivel UE, tehnic vorbind, statele ar putea forma și ele coaliție în cadrul termenilor deciși (dar și în evoluție foarte rapidă) pentru organizarea „operațiunilor exterioare” (OPEX) pentru care -ca și în cazul cerințelor la NATO – fac să fie necesar un mandat explicit al ONU sau o invitație din partea unei țări. Acest tip de operațiuni sunt finanțate de statele contribuitoare și, parțial, prin așa-numita „Facilitate europeană pentru pace”, un instrument care permite UE să finanțeze echipamente donate unor țări (acum, majoritar, pentru Ucraina) sau pentru a susține costul operațional al misiunilor. Teoretic, UE dispune de patru „grupări tactice de luptă” E battlegroups” de 1500 de oameni, concepute pe modelul Forței de reacție rapidă din NATO și care pot intra în luptă în mai puțin de 10 zile.

În orice caz, politica americană a impus transformări conceptuale la nivel nivelul NATO și al UE iar rezultatul tangibil este că autonomia strategică europeană a ajuns să nu mai fie considerată drept o alternativă la NATO ci ca dezvoltarea obligatorie a „dimensiunii europene” în cadrul NATO, o formă, poate cea mai solidă, de asigurare a supraviețuirii comune a statelor europene, inclusiv a României. Totul depind nu numai de costurile imense pe care l;e presupune acum acest reviriment masiv, ci și de capacitatea de reorientare a clasei politice europene, cea care în momentul acesta este atât de departe de a vota ceva prin consens. În rest, ca zid de apărare eficient, avem declarații și documente comune care să vedem cât de rapid vor putea fi aplicate în contextul recesiunii europene și globale cu care ne confruntăm.

Oricum, declarația lui Mark Rutte spune că avem dorința de a reacționa. După asta, mai vedem noi.