Noul realism socialist
0Dacă Andrei Jdanov ar învia, ar cunoaște, probabil, un sentiment de invidie sau rușine, ca spectator al vastului mecanism de propagandă ideologică desfășurat în literatura, cinematograful, producția de filme destinate internetului și muzeele contemporane. Eforturile acestui fidel ideolog al lui Stalin, însărcinat, printre altele, cu dirijarea propagandei, se văd aproape umilite de metodele woke-iste prin care divertismentul actual secretă otrava îndoctrinării prin intermediul cărților, al scenariilor de film și al expozițiilor. Noua artă cu tendință se arată neobosită, cu atât mai mult cu cât ignoranța generală a publicului îi încurajează, fie și din inerție, difuzarea mesajului.
Însă celor care au trăit într-un regim comunist ori i-au studiat și înțeles esența li se înfățișează un îngrijorător déjà-vu. În epoca pe care o credeam defunctă, cenzura dicta anumite criterii în literatură și artă, iar azi, cu notabile excepții, se intuiește o regie similară, coordonatele care diferă fiind criteriile și instrumentele folosite. Într-un discurs din 1934, Jdanov definea literatura sovietică drept „carne din carnea și sânge din sângele construirii socialismului”. Azi, când în întreaga lume zeci de edituri specializate în publicarea literaturii „incluzive” (cuprinzând literatură feministă, literatură exclusiv semnată de femei, literatură LGBTQIA+, literatură afro-americană și alte literaturi a căror fetișizare le îndepărtează de însăși libertatea actului creator) dau tonul formării noului Om Nou, afirmația lui Jdanov răsună cel puțin la fel de convingător.
Certificatul de deces al artei pentru artă se semnează iar. Criticii literare de sorginte marxistă, care analiza cărțile prin filtrul impus de conceptul luptei de clasă, i se asigură, în ultimele decenii, abundent material ce extinde domeniul pentru a include metode de interpretare feministe, sexuale, etnice și rasiale. Irezistibilul impuls de a produce literatură cu mesaj aduce la rampă noile origini sănătoase. Unii autori străbătuți de acest fior recurg și la „limbajul incluziv”, fenomen insidios ce garantează constrângerea gândirii și anunță diversificarea formelor de cenzură. Departe de a reprezenta, în contextul menționat, o licență poetică, el imprimă textului o nuanță artificială și alienantă, în cel mai fericit caz infantilă. Marginalul, insolitul, exoticul, bizarul, extravagantul, patologicul sunt sarea literaturii, dar atunci când cultul lor devine endemic și se încarcă de partizanat ideologic, ele se transformă, inevitabil, în obositoare locuri comune golite de conținut. Este aplicarea „formulei falimentare”, definiție pe care criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu o dă, într-un articol recent, transformării literaturii în propagandă.
În aceeași seră ideologică se produc numeroase filme de cinema și filme distribuite pe internet. Pentru cei care urmează cu loialitate directivele, traseul e la fel de ușor de parcurs. El presupune crearea tipologiilor de personaje comme il faut și abordarea unor teme obligatorii. Astfel, publicului i se oferă cu generozitate filme în care femeia conduce, domină sau se afirmă temerar în toate domeniile, cu precădere cele tradițional asociate bărbaților, sau dimpotrivă, reprezintă victima a nenumărate tipuri de abuz, filme ce deplâng soarta imigranților ilegali, subliniind cinismul autorităților, seriale în care adolescenți confuzi își anunță părinții (care îi copleșesc cu indulgență) că sunt non-binari și, cu precădere în ultimii ani, filme ce cultivă un delirant revizionism istoric. În ultima categorie se afirmă serialul documentar Regina Cleopatra (Netflix, 2023). În viziunea scenariștilor, pentru care adevărul istoric e o chestiune de capriciu, celebra regină, ultimul conducător al Regatului Ptolemeic din Egipt, era negresă. Ignoranța prevalentă a noilor generații nu poate decât să încurajeze astfel de porniri revizioniste. Iar impunerea acestei imagini e cu atât mai ridicolă cu cât intră în coliziune cu canoanele artei clasice ale cărei opere încă umplu sălile anumitor muzee (până când isteria iconoclastă a fenomenului culturii anulării le va elimina).
În contrast cu ampla galerie a filmelor cu mesaj, ficțiunea necontaminată ideologic pare să nu se bucure de un arsenal solid și de același succes. La începutul acestui an, presa franceză de stânga a definit drept reacționar filmul de cinema Vaincre ou mourir (Victorie sau moarte), cronică a insurecțiilor țăranilor din Vandeea, în timpul Revoluției Franceze. Atacul nu surprinde, având în vedere că filmul reprezintă una dintre rarele analize obiective ale genocidului cunoscut drept Revoluția de la 1789.
În ceea ce îi privește, scriitorii, scenariștii, regizorii și producătorii care aleg să adauge încă un tentacul propagandei ideologice, din convingere, ignoranță sau dorință de succes ori constrânși de diverse circumstanțe (dintre care o foarte probabilă teamă de consecințele refuzului înregimentării) se vor afirma, fără îndoială, tot mai puternic. Dacă arta lor ar fi rodul unor frământări morale, s-ar bucura de o binemeritată demnitate, dar cum cei mai mulți nu par să își pună probleme abisale, ci să îndeplinească o sarcină sau să dea expresie unor himere periculoase, ea nu poate decât să îi îngrijoreze pe cei care încă dispun de discernământ.
Oricare ar fi motivul, a accepta să produci artă pe calapod echivalează cu sărăcirea propriei capacități de creație, fenomen încurajat, paradoxal, de aceeași societate care exaltă virtuțile creativității și difuzează până la epuizare îndemnuri de plastic din categoria Fii tu însuți! Cu alte cuvinte, euforia cu care omul contemporan este stimulat, din primii ani de viață, să fie cât mai creativ se dizolvă, pervers, în acidul cenzurii și al activismului artistic. Această formă de îngrădire voluntară a talentului reflectă refuzul plenar al libertății autentice și nemărginite pe care arta o dăruiește oricărei ființe în care găsește rezonanță.
Supunerea ideologică se manifestă cel puțin la fel de intens și în numeroase muzee europene și nord-americane unde expoziții de un feminism grețos sau aflate sub zodia obsedantă a ierarhiilor de gen ori a demolării canonului estetic atrag vizitatori și își proclamă, neobosit, crezul. (Despre muzeul utilizat drept persuasiv instrument propagandistic am scris într-un articol anterior.)
Dacă în biografia Scene din viaţa lui Shakespeare (1958), traducătorul Mihnea Gheorghiu îl transforma pe autor în erou al clasei muncitoare, mare patriot și un demn exemplu de familist care se bucura, de asemenea, de origini sănătoase, azi, când metode similare de interpretare fac, din nou, ravagii, Shakespeare este acuzat de misoginism, rasism și homofobie. În epoca în care cultura anulării se vede însoțită de promovarea subculturii, orice autor, clasic sau contemporan, poate primi îmbrățișarea fatală a criticii literare alimentate ideologic. Iar orice operă, mistificată corespunzător, poate fi sabotată până la anihilare.
_______________
Note bibliografice:
https://www.library.wisc.edu/gwslibrarian/publishers/
https://digilib.phil.muni.cz/_flysystem/fedora/pdf/143672.pdf
Se încarcă comentariile...
