Moartea ideologiilor? Dimpotrivă, naşterea uneia noi. Cea globală

David Cameron şi Jean-Claude Juncker   FOTO AFP

Vă mai aduceţi aminte de anii '80 şi de sloganul favorit al Occidentului european, cel care proclama „moartea ideologiilor”?

Era mai degrabă o constatare scârbită, motivată de transformarea generaţiei care în mai '68 organiza cea mai mare mişcare contestatară spontană din istoria contemporană a stângii europene, în oameni de afaceri de succes, perfect integraţi în sistemul pe care nu demult îl dispreţuiau, intrând în politică, dornici de bani, faimă şi recunoaştere socială.

Nu mai există ideologie, se spunea atunci, există, vedeţi, doar o regulă inexorabilă a unei lumi pe care nimeni şi nimic nu o poate schimba, în definitiv toate discursurile politice nu sunt decât faţete ale aceluiaşi interes fundamental de a ajunge la putere şi de a te bucura de beneficiile ei, pe cât se poate mult timp şi în condiţii de imunitate din ce în ce mai extinsă prin diferite artificii legale inventate generaţie după generaţie.

Discuţia, trecută oarecum în uitare, revine în forţă odată cu declanşarea crizelor succesive economice şi sociale care răvăşesc Europa şi lumea, dar şi în condiţiile pierderii din ce în ce mai accentuate a încrederii populaţiei în valoarea şi relevanţa sistemului de reprezentare politică. Cu cât crizele se accentuează, cu cât creşte în intensitate teama că urmează o criză de foarte mari proporţii, cu atât apare mai puternic sentimentul de irelevanţă a sistemului politic actual, cu atât pare el mai îndepărtat, câteodată chiar ridicol de îndepărat, în raport cu preocupările şi viaţa oamenilor.

O constatare pe care o fac deopotrivă politicienii şi cei cei chemaţi şă-i voteze. De aici, din necesitate strictă şi sub presiunea evenimentelor, apare o tendinţă din ce în ce mai prezentă pe piaţă, poate acum vizibilă mai degrabă doar în profunzime, dar cu efecte deja prezente în toate sectoarele vieţii cotidiene.

Uitaţi-vă, nu ştiu dacă aţi observat deja acest lucru, marile familii politice europene nu mai au platforme pe care să le citească cineva înainte de vot, aşa cum nu cred că 5% dintre cei care vor vota la noi în cele două tururi de scrutin, au citit ceva din textele reprezentând sumarizarea "viziunii de ţară" a candidaţilor. Iar 5% este o cifră maximală, incluzând măcar cititorii profesionişti de asemenea texte. Mă îndoiesc şi de faptul că militanţii de bază ai partidelor ai căror exponenţi se aruncă în lupta electorală ştiu ce se află înscris ca prioritate politică şi, implicit, promisiune fermă pentru viitorul ţării în cazul în care ar urma să încapă în mâinile uneia sau alteia dintre persoane.  

Atunci? Asta nu înseamnă moartea pe bază de faliment anunţat al ideologiilor tradiţionale şi partidelor politice aferente? Poate da. Dar, mai degrabă, prefigurează o mişcare cu mult mai largă şi deosebit de puternică, alimentată tocmai de constatul acestui tip de faliment: apariţia noii ideologii, cea a supravieţuirii.

Europa începe să se mişte foarte repede pe acest drum, probă fiind - vă rog să consultaţi documentul - programul politic devenit program de guvernare al lui Jean Claude Juncker şi al Comisei Europene pe care o va conduce în următorii cinci ani. Soluţiile nu mai ţin, la modul cel mai vizibil, de o ideologie de partid, de priorităţi politice de tip clasic, cele de platformă opusă profund tuturor celorlalte tocmai pentru că, odinioară, era posibil să se identifice soluţii clar liberale, conservatoare, socialiste, ecologiste...

Succesiunea crizelor a arătat că abordarea de partid a soluţiilor este imposibilă pentru că loviturile au fost mult prea profunde, iar zona afectată este uriaşă... uitaţi-vă, spre exemplu, doar la acel procent de şomaj de 44% în rândul tinerilor italieni pentru a înţelege urgenţa aplicării unei soluţii globale.

Iată de ce toate partidele politice europene, încercând să răspundă cât mai convingător marelui semnal de alarmă pe care l-au primit la europarlamentarele din acest an prin ridicarea spectaculoasă şi neliniştitoare a extremismiştilor naţionalişti, dau acum soluţii care merg, absolut toate, în sensul cooperării ideologice pentru conturarea unei soluţii comune de supravieţuire.

Exemplele sunt deja numeroase şi foarte importante.

Cel mai important şi mai recent pe listă este acţiunea de control a capacităţii de rezistenţă a băncilor europene, acţiune de control cu rezultate posibil coercitive dintre cele mai severe, mişcare salutată de pieţe ca indispensabilă şi primită cu un oftat de uşurare de deponenţi. Ce înseamnă asta din punct de vedere ideologic? Este o mişcare de tip comunist, o negare a valorilor sacre ale economiei de piaţă, o violare a principiul non-interferenţei în treburile sectorului privat?

Fals. Înseamnă o condiţie de urgenţă, sine qua non, a supravieţuirii. Condiţie dictată, impusă de consecinţele crizei. Tot aşa cum vor fi, foarte rapid, reglementările europene care vor impune Uniunea Energetică Europeană, închizând marjele de joc, adesea oneroase dacă nu chiar mai mult, ale diverselor companii naţionale, reprezentând sau nu interese naţionale divergente. Tot aşa cum vor fi, iarăşi peste foarte scurt timp, măsurile impuse ca fiind obligatorii, în domeniul respectării normelor sanitare şi de producţie alimentară, aşa cum vor fi şi reglementările noi în domeniul controlului foarte sever al banilor europeni ce vor însoţi distribuirea acelor 300 de miliarde de euro vizând relamnsarea in forţă a economiei UE şi reducerea şomajului.

De asta se ocupă ei acum, asta îi obsedează, pentru asta renunţă la poziţiile inflexibile ale ideologiei de partid, pentru asta fac serii întregi de compromisuri pentru adoptarea de soluţii viabile administrative pentru a merge rapid mai departe. Între timp, este lăsată la alegerea elitelor politice naţionale dacă, da sau nu, vor dori să vorbească despre toate astea electoratului pe care-l reprezintă cu mai mult sau mai mult succes. Şi, evident, va fi treaba şi responsabilitatea strictă a acestor elite dacă, în loc de sincronizarea cu jocul european (care este şi cel mondial al marilor actori care urmează să conteze şi pe viitor), aleg să rămână ancorate cu patimă furioasă şi inconştientă în aceleaşi vechi, inutile deoarece depăşite, structuri de bătălie ideologică, cele bazate pe opoziţii false demult decedate şi întreţinute în actualitate doar ca un paravan pentru a masca lipsa de coerenţă, informare şi sincronizare cu lumea "operelor deschise".

Ideologia supravieţuirii va trebui la un moment dat să cuprindă şi România. Poate odată cu schimbarea de generaţie pe piaţa politică care, nepetrecându-se natural, este impusă cu forcepsul. Poate. Şi atunci ar exista o logică.

Nimeni nu spune că ideologia supravieţuirii presupune o lume în care, obligatoriu, vom regăsi aceiaşi actori de acum, pe aceleaşi poziţii. Şi nici măcar că numărul celor de acum va fi acelaşi. Numai că, de data asta, mai vechiul principiu darwinian „survival of the fittest" va fi înlocuit, posibil, de cel „clever enough to survive in adverse conditions".