Masacrul de la Luduș - într-un text cu (dorit) profund impact emoțional

În studiul scris de către Susannah Heschel (Antisemitism as Cultural Sadism: An Erotohistorical Approach, publicat în lucrarea Grasping Emotions, De Gruyter, pp. 64-65), am dat peste un pasaj tulburător:  „Violul este esența, scopul și finalitatea violenței antisemite deoarece violul provoacă cele mai distructive consecințe femeii care este violată, familiei sale, comunității și generațiilor viitoare. Violul realizează cea mai de durată devastare cu cel mai mic efort, deoarece ramificațiile violului sunt extinse dincolo de momentul producerii, pe ani întregi, chiar și asupra generațiilor care urmează. Violul este atât de devastator încât este deseori ascuns de către femeia victimă, de familia ei, prieteni, comunitate - deopotrivă de către martorii contemporani și de istoricii subsecvenți. Violul este rareori inclus în studiile istorice și în memoriile personale deoarece martorii conspiră cu făptuitorul în stigmatizarea victimei. Tocmai marginalizarea acestuia în consemnările istorice ale violenței antisemite indică că oroarea și rușinea violului afectează până și pe istorici, determinându-i să fie reticenți să scrie despre viol.”

FOTO: Wikipedia

Să ne imaginăm următoarea scenă: Luduș, 10 septembrie 1944. Trei surori, de 19, 21 și 25 de ani, sunt duse cu forța în pivnița casei unde locuiau și violate cu sălbăticie de un grup de soldați. Tu, tatăl, mama sau fratele lor, ești silit(ă) să asiști, să privești întreaga scenă de coșmar. Încerci să închizi ochii, dar brutele te amenință că, dacă nu-i deschizi, îți vor tăia pleoapele. După ore întregi de siluire neîntreruptă, cele trei surori sunt împușcate. Doar tu, mama lor, ești lăsată în viață. Cum vei mai putea trăi după ce ai asistat la așa ceva? Cum vei putea trăi cu o asemenea rană, care te transformă într-un „mort” viu? 

Aceasta nu este ficțiune. Este realitate, crudă, concretă, sfâșietoare. De ce s-a întâmplat? Pentru că victimele erau evreice, iar agresorii, antisemiți (adică, spus simplu, urâtori de evrei). Și nu am niciun dubiu că unii cititori (iar, Doamne, cât mi-aș dori să mă înșel) deși vor fi siderați inițial de monstruozitatea faptelor, parcă nu le vor mai percepe la fel de îngrozitoare după ce află că victimele erau evreice. Vor căuta scuze agresorilor („poate au fost provocați”, „poate erau îmbrăcate indecent”), vor nega, relativiza sau minimaliza faptele, unii chiar le vor aproba. Acesta este, în esență, mecanismul de funcționare al antisemitismului.

Vedeți, așadar, de ce antisemitismul este și un genocid intelectual? Vedeți de ce lupta împotriva lui trebuie purtată neîncetat, mai ales pe plan educațional și juridic? Vedeți de ce existența Statului Israel nu poate fi pusă legitim sub niciun semn de întrebare și de ce minoritățile evreiești din orice stat trebuie protejate cu fermitate? Să nu ne mai amăgim că antisemitismul nu există doar pentru că (pretins) nu vedem violență fizică. La apogeul antisemitismului (crima, genocidul) se ajunge urcând treaptă cu treaptă piramida urii. Iar la baza acestei piramide se află clișeele, stereotipurile și prejudecățile aparent „banale” despre evrei.

Acest text este și o scrisoare deschisă către autoritățile din Luduș: Masacrul de la Luduș trebuie comemorat. Voi propune oficial (pe cheltuiala mea exclusivă) montarea unei plăci comemorative sau a trei pietre de poticnire (Stolpersteine) în memoria celor trei surori – victime inocente ale unor monștri umani, dar și ale acestui genocid, inclusiv intelectual, numit antisemitism.

Aceste trei surori au existat cu adevărat. Aveau nume, idealuri, visuri, planuri, iubeau, poate își doreau să devină mirese și mame, să îmbrățișeze o profesie – la fel ca orice altă femeie. Iar niște brute, niște antisemiți odioși, le-au frânt și le-au distrus viețile.

Memoria voastră nu este pătată de faptele acestor monștri. Memoria voastră este curată, iar eu vă consemnez cu pietate numele: Heller Reizel, Heller Sara și Heller Feiga.

Fie memoria voastră binecuvântată!

Fie numele și amintirea brutelor criminale șterse, dar răul săvârșit să nu fie uitat!

Niciodată din nou!

Documentare istorică:

1. Matatias Carp, Sărmaș. Una dintre cele mai oribile crime fasciste, SOCEC & CO., București, 1945, pp. 19-20:

„ (...) soldați din infanteria Wehrmacht-ului, nu au stat mult pentru că Armata Roșie i-a alungat foarte repede și totuși au găsit timp să distrugă, să chinuiască și să ucidă. Cinsprezece morminte proaspete din cimitirul evreesc, acoperă o parte din crimele nemțești de la Luduș. Ne-am înclinat cu pietate, în special la mormintele celor trei surori - fetele Heller - ucise chiar în fața mamei lor pe care - ca o ultimă cruzime - bestiile au lăsat-o în viață.”

2. Revista Vatra. Documentele continuității. Epopeea de pe Mureș, 1985, p 46:

„În perioada 5-13 septembrie trupele fasciste și horthyste au împușcat, în Luduș, 13 evrei (...) surorile Sarolta Haller, Fani Haller și Rozalia Haller (...) au fost împușcate, la 10 septembrie, în pivnița familiei Haller (unde se află astăzi sediul miliției orașului Luduș (...). Din documentele aflate la Arhiva Marelui Stat Major român rezultă că la Luduș au mai fost uciși (...). Tot acolo se precizează: Asasinii sînt militari din armatele invadatoare maghiare și germane.”

3. Blogul profesorului Adrian Olaru  (https://oldludus.blogspot.com/)

„Surorile Heler (sau Heller) Sara (25 ani, funcţionară), Fani Feiga (21 ani, elevă) şi Roza (sau Rozalia, Reizl, Rizel, 19 ani, elevă), împreună cu Kopstein (sau Kopshtein) Rozalia Sara (născută Schreiber, 81 ani, casnică) şi Israel Adel (sau Adina, Dina, Tzina; 32 de ani, necăsătorită, funcţionară) au fost duse în pivniţa familiei Heler, situată în clădirea în care se află în zilele noastre sediul poliţiei. Aici au fost violate şi apoi împuşcate la 10 septembrie 1944.”

Esențialmente în același sens sunt informațiile declinate aici: https://www.gazetademaramures.ro/crima-colectiva-cu-autori-cunoscuti-7076

4. Baza de date a Yad Vashem privind victimele Shoah (Holocaustului) https://www.yadvashem.org/archive/hall-of-names/database.html

Aici am descoperit pe Heller Reizel, Heller Sara și Heller Feiga, toate trei figurând ca ucise prin împușcare/masacrare la data 10 septembrie 1944, în Luduș, Cluj, Transilvania România, tatăl acestora purtând prenumele Yosef Ber, prenumele mamei fiind Hudel (iar numele de fată Sofer).