Mai știm ce înseamnă un ministru bun?

Ritualul instalării unui nou guvern nu mai este de interes pentru opinia publică.

Ieri, în spațiul public românesc, o știre despre un urs care a devastat o casă de vacanță a avut mai multă vizibilitate publică decât orice temă politică. Nu se mai văd nici măcar criticile, pe bandă rulantă, la adresa „foștilor” sau „noilor” miniștri. Totul este plat și repetitiv, iar subiectele dezbătute – care, cu ani în urmă, erau breaking news – au ajuns să nu mai aibă tracțiune la public. Pare că nu mai interesează pe nimeni atacurile (unele exaltate) care-i vizează pe principalii actori politici.

Dezinteresul publicului pentru politică are, însă, consecințe severe, care se manifestă deja prin alterarea fundației democratice a societății noastre. Poate că nu vrem să recunoaștem, dar democrațiile sunt atacate în permanență, adică sunt în pericol. În cazul României, simpla expansiune a formațiunilor politice extremiste, care au inundat toate canalele media și care promovează continuu narativul validat de propaganda rusă, este un indicator al riscurilor democratice la care suntem expuși în acest moment. Iar fenomenul nu este izolat, fiind prezent peste tot în spațiul euro-atlantic.

Am ajuns aici, în această situație, și pentru că, de multe ori, am acționat politic într-o manieră superficială. Mulți politicieni nu au tratat cu seriozitate mandatul încredințat de către alegători, iar oamenii, de cealaltă parte, și-au pierdut interesul de a acționa în calitate de cetățeni.

Cauzele sunt multiple.O cauză poate fi cea a nivelului foarte ridicat al instabilității politice din România, care a condus nu numai la o deteriorare a calității politicilor publice promovate, dar și la o aruncare în derizoriu a conceptului de guvernare. Un mandat guvernamental nu mai este perceput public ca un act de responsabilitate, asumat de un politician, care are ca beneficiari cetățenii, ci ca o simplă competiție, între diferite grupuri de putere, care are ca miză accesul la resurse.Un al doilea motiv este acela că ministerul nu mai este privit ca o instituție de autoritate publică, mandatată să gestioneze un domeniu de maximă specializare, ci ca un atribut al celor care dețin puterea politică, atribut pe care îl pot folosi oricum, cu scopul atingerii obiectivelor politice de partid.Un al treilea motiv este legat de neclaritățile – de multe ori, construite deliberat – dintre interesul public și interesul politic. Sigur, teoretic, interesul politic ar trebui să se subordoneze interesului public. Practica celor 33 de ani de politică democratică românească ne arată însă că, în mod frecvent, obiectivele de partid se intersectează aproape nepermis de mult – și ilegitim – cu interesele grupurilor „la putere”, nu cu interesele cetățenilor. De aici apare un fel de falsă democratizare a instituțiilor specializate din Statul Român. Oricine are sprijin politic poate fi ministru, șef de agenție, șef de port fluvial, director de spital, director de școală, consul general al României într-o țară sau alta sau are dreptul să aibă „pretenții” la adresa unui ministru. Iar analiza activității celui care ocupă o poziție publică nu se mai face în organismele specializate, în egală măsură cu analiza opiniei publice, ci predominant în cercuri politice mici și foarte mici sau, mai nou, în funcție de „comanda mediatică” de la partid, în ziarul / televiziunea X sau Y.

Uneori, opoziția participă și ea la această distorsionare a realității, prin discursuri aiuritoare, care dezinformează cetățeanul de rând și creează confuzii. Un exemplu relevant este chiar din această săptămână, când un partid care a plecat de la guvernare, în 2021, prin demisia tuturor miniștrilor săi, care a votat o moțiune de „auto-cenzură” (după „modelul Dragnea, 2017”) și care a avut încredințat, din partea Președintelui României, mandatul de a forma un nou guvern, fără însă să găsească voturile necesare, a acuzat Președintele României de trădare pentru că a acordat, în 2023, mandatul de formare a noului guvern unei coaliții politice care are majoritate parlamentară, adică exact așa cum scrie în Constituția României.

Pe de altă parte, pe marginea activității oricărui politician, vechi sau nou, de multe ori se fac afirmații, fără să fie cântărit, într-o manieră obiectivă, tabloul de ansamblu și fără să existe o asumare a consecințelor afirmațiilor respective. Unele declarații pot fi corecte. Altele, însă, sunt total desprinse de realitate sau, mai grav, ascund interese ilegitime. Iar aici cetățeanul ar trebui să decidă, la vot, cui acordă încredere, cu condiția să participe constant la viața publică într-o manieră proactivă, de exemplu, să voteze la alegeri și/sau să fie parte a unor mișcări cetățenești (dialog asociat unor politici publice, exprimarea opiniilor în raport cu anumite decizii etc.).

În final, în lipsa unor standarde, validate public, nici nu mai știm ce înseamnă un ministru sau un politician bun. Este cel care rezolvă toate problemele de la partid, asigurându-și astfel susținerea colegilor, sau este cel care dă prioritate problemelor cetățenilor și se află într-un permanent dialog cu ei? Este cel care țipă, de dimineața până seara, pe toate posturile media, etalându-și „cunoștințele” dintr-un domeniu pe care nu-l cunoaște, ori este cel care muncește în interesul țării, vorbind numai când are ceva relevant de spus?

Am să dau și un exemplu: Ministerul Afacerilor Externe. Observ că toată lumea se pricepe la afaceri europene și internaționale. Se fac aprecieri dure la adresa performanței fostului ministru, în condițiile în care politica externă a unei țări trebuie gestionată cu echilibru, cu răbdare – ceea ce, în opinia mea, ministrul Bogdan Aurescu a făcut –, nu cu excese de naționalism ieftin, alimentat intens de teribiliști și neavizați ai domeniul respectiv. Dar probabil că diplomatul Bogdan Aurescu ar fi trebuit să ia notițe de la „vocile publice autorizate”, fie ele ale unor jurnaliști, ale unor opozanți politici (din PNL și din alte partide) sau ale unor simpli cetățeni, și să-i bată cu pumnul în masă austriacului care a îndrăznit să voteze împotriva noastră pe tema Schengen. Sigur, cei 27 de ani de experiență în drept internațional și afaceri externe ai lui Aurescu, marcați de succese notabile, nu se pot compara cu opinia „avizată” a unor politicieni „prefabricați” în cercurile politico-financiare de la Monaco sau Bamboo, care au „evoluat” de la discursul populisto-naționalist, cu accente legionare, practicat seară de seară, în urmă cu câțiva ani, pe la unele televiziuni, la narativul de tip talk-show politic pseudo-democratic.Trecând însă într-un registru serios – așa cum ar trebui să facem întotdeauna când vorbim de Statul Român – cred că noi, ca țară, greșim dacă schimbăm ministrul de externe pentru că anumiți politicieni – în cazul de față, conform unor „surse”, câțiva politicieni radicali, care se consideră „de dreapta” – sunt supărați pentru că Bogdan Aurescu a refuzat să dea curs unor nominalizări politice în consulatele generale ale României de prin lumea largă.Dacă acesta este motivul real pentru care, după 3 ani și 7 luni, diplomatul Bogdan Aurescu nu a mai fost susținut pentru poziția de șef al diplomației românești, atunci îl felicit pe fostul ministru pentru că a apărat demnitatea unei profesii, care nu poate funcționa decât sub logica interesului Statului Român, nu a interesului de partid, DAR, în același timp, mă îngrijorează modul în care un grup mic și bine ascuns sub „plapuma” de partid poate influența negativ politica de ansamblu a României.

Continuarea aici.