Mai în glumă, mai în serios. Copii mari cu gânduri mici (1 iunie, altfel)

A cam trecut vremea borcanelor de dulceaţă răscoaptă şi a fagurilor cremuiţi între două plite de cuptor.Odată cu ele, şi lada lui Pinocchio şi poliţele cărţilor de poveşti.Adevărul e că am uitat să mă bucur de toate ca pe vremea "de ce-urilor".Era să uit: Pinocchio a prins viaţă şi a luat felurite chipuri. Uneori m-a ţinut de mână, alteori mi-a fost amic sau doar un străin.Am crescut purtându-ne de grijă să nu luăm lucrurile importante în joacă.

A cam trecut vremea borcanelor de dulceaţă răscoaptă şi a fagurilor cremuiţi între două plite de cuptor. Odată cu ele, şi lada lui Pinocchio şi poliţele cărţilor de poveşti înaintea cărora mama mai aşeza câte un bibelou ca un străjer. S-au dus şi zilele în care citeai tot ce îţi poftea inima fără a da socoteală pentru asta, şi serile în care, prin curtea străbunicii, făceam scrimă cu ţânţarii ca să apuc întreagă câteva ramuri de cireşe cărnoase, alburii, care erau toată răsplata amurgului de vară pentru cuminţenia mea.

Fireşte, toate astea s-au dus pentru că aşa le era vremea, dar mici frânturi au rămas. Nu e vorba de amintiri, ele vor fi mereu colorate într-un petec de conştiinţă, ci de felul în care s-au prefăcut toate în aventurile unor copii mai mari, căci ce altceva sunt adulţii, cu toată înţelepciunea lor şi uneori cu o viaţă trăită în zadar, păţanii gustate cu gânduri  mici şi emoţii servite cu linguriţa.

Adevărul e că am uitat să mă bucur ca în epoca „de ce-urilor?”, când toate erau ba suspecte, ba nepotrivite, dar aşa le învăţai pe toate, mirându-te de ele.

Cărţile au rămas, iar printre cele vechi am mai aşezat şi unele noi, scrise chiar de mine, semn că am crescut. Străjerii, fie şi-au ciobit chipul la cutremur, fie au făcut loc altora, mai mari şi mai frumoşi, vorbind despre vremea lor, cât mai loiali timpului în care trăim. Ţânţarii bântuie cu aceeaşi frenezie, însă la iarmarocul din urba în care traversând bulevardul spre bunica, mă mai abat la câte-o plasă de cireşe înstrăinate de câte un precupeţ care se jură că sunt luate de pe pământul lui, şi nicidecum de la vecini (de graniţă). Străbunica s-a dus, a rămas însă culoarea amurgului ca odinioară şi curtea pe care o văd din ce în ce mai rar, căci m-am apucat de atâtea şi pentru asta nu mai pot găsi loc.

Era să uit: Pinocchio, între timp, a prins viaţă şi a luat felurite chipuri. Uneori, m-a ţinut de mână, alteori mi-a fost amic, câteodată doar un străin. Dar aici, în lumea asta, nu e nevoie să îi mai crească nasul, e suficient blestemul de a trăi cu părerea de rău pentru a te fi dat drept ce nu eşti.

Mai în glumă, mai în serios, rămânem copii mari, cu gânduri mici uneori. Când serbam 1 iunie ca o zi de buletin, aveam supărările noastre, la fel de grave, ca atunci de pildă când ni se fura jucăria.

Treptat, am crescut, purtându-ne grija să nu devenim jucăria cuiva sau căscând ochii ca nu cumva să luăm lucrurile importante în joacă. E morala unei zile de nostalgii...