„Mă bag la master şi după aia oi vedea ce mai fac!“

Absolvenţi de facultate. FOTO Arhivă personală Corina Cosmescu

Masteratul, cândva emblema erudiţiei intelectuale şi poliţa de asigurare pentru un job mai bun, a devenit nu doar rezultatul fabricii de diplome, ci şi scuza tinerilor ce-şi prelungesc studenţia cu încă doi ani.

Pentru o bună perioadă, masteratul a avut o semnificaţie elitistă, fiind dovada ambiţiei personale, dar şi a unui IQ peste medie. Din moment ce nu oricine termina o facultate, studenţii masteranzi beneficiau de un status superior, de prestigiul etichetei de intelectuali.

Însă trendul s-a extins rapid în rândul tinerilor care, conştienţi de exigenţele tot mai ridicate ale societăţii competiţionale, s-au aventurat în lupta diplomelor, o luptă în care numerele fac legea. După ce au dedus că succesul e cuantificabil, aceiaşi studenţi s-au arătat dispuşi să-şi mai sacrifice doi ani pentru studiu, pentru un viitor mai bun că „deh, aşa se face, nu te bagă nimeni în seamă cu o facultate, îţi trebuie masterate, încă o facultate sau studii în străinătate, că ţara e de c****... şi nu avem nicio şansă aici“.

Îţi sună cunoscut?

Această mentalitate se propagă de la studenţi la părinţi şi profesori (sau invers?) ca un fel de cerc vicios al resemnării în faţa unui sistem-medicament. Studiile post-universitare par a fi soluţia de criză, pastila-minune şi speranţa tânărului ce aspiră să-şi depăşească condiţia prin mijloace ortodoxe.

Masteratul nu mai e o opţiune pentru mulţi, ci un imperativ.

Dar acest masterat (a cărui valoare echivalează uneori cu a doua facultate) nu e doar efectul unei societăţi mcdonaldizate în care diplomele se produc pe bandă rulantă, cu studenţi tot mai dotaţi, dar uniformizaţi, ci şi o portiţă de evadare.

Este refugiul studenţilor care caută răspunsuri la cele mai simple întrebări: „Cine sunt şi încotro mă îndrept?“.

E refugiul nu doar acceptat, ci şi încurajat de sistemul educaţional universitar suprasaturat, dar tot mai dornic pe an ce trece să-şi primească studenţii pe băncile prăfuite. De ce prăfuite?

Pentru că studenţii nu prea vin la cursuri. Mă refer la anumiţi studenţi care, sub scuza perfect admisă „Mă duc la cursuri, învăţ, sunt ocupat şi stresat cu sesiunea“, îşi mai amână maturizarea cu doi ani de studenţie. Pentru ei masteratul nu înseamnă şcoală în sensul propriu-zis, ci „trai pe vătrai, frate, viaţă de student, distracţie şi după aia mai vedem“.

Masteratul este scuza perfectă pentru cei care fug de responsabilităţile vieţii de adult şi se concentrează pe studii, sub pretextul calificării necesare pe piaţa muncii.

Dar câţi recunosc? Câţi au curajul să-şi recunoască lor înşişi că şcoala e o scuză pentru a rătăci, un mijloc de a înfrunta realitatea?

„Profesorii nu-şi fac treaba cum trebuie, nu se face carte, unde sunt cursurile de altădată?“

Masteratul nu mai e semnul distincţiei, al statusului intelectual, ci e mainstream, e banal şi golit de semnificaţia educaţională. Masteratul reprezintă contradicţia dintre sistemul educaţional blamat şi opozanţii săi, tot mai înverşunaţi că nu se mai face carte, dar tot mai seduşi de capcanele sistemului pe care ei înşişi îl perpetuează.

Aceiaşi studenţi care critică urmează apoi cu stoicism cursurile post-universitare de care s-au dezis anterior. „Termin şi masteratul şi după aia văd eu ce mai fac“, se consolează ei. „Le închid gura alor mei că m-am înscris la master, mai stau pe banii lor şi mă orientez eu.“

Unii, desigur, au performanţe, dar şi binecuvântarea iluminării, când, pe băncile şcolii post-universitare îşi găsesc adevărata vocaţie şi îşi dau seama ce vor să facă în viaţa asta, care le e menirea.

Alţii, se mint în continuare că merge şi aşa, încă-i bine.